Mînile vechi, cu degetele îngălbenite de tutun dar fine şi subţiri, păstrau cu un fel de evlavie mirat mâna mică, pură, cu degetele lungi, care-ar fi putut îmbrăca mănuşa de argint a icoanelor.

Soarele răsărea încet undeva dincolo de oraş, aprinzând o candelă de aur subt dimineaţa de argint trandafiriu.

Mînile vechi îşi scoaseră încet secretul lor de altădată: un inel îngust, c-un nume şi c-o dată, — punându-l în palma nouă.

Luli ceti numele şi data, apoi cu două degete îşi puse inelul, privindu-l cum strălucea pe mâna ei. Îl dădu îndărăt.

O frunză de soare căzuse pe fereastră, alta pe covor, alta pe birou. Lumina trinităţii lor zâmbea blând în severa încăpere a dosarelor şi cărţilor de drept.

Mînile vechi îşi luară inelul, apoi aprinseră o ţigară. Fumul se colora blond în razele soarelui, rămânând albăstriu în umbră.

— E scriitorul Catul Bogdan, papa.

— ...Preşedintele comisiunii de bacalaureat: nu?

— Da, zâmbi Luli.

— Fetiţo, şi când l-ai cunoscut?

— Acum.

— La examen?

— Ceva mai înainte: în tren, când veneam de la vie…

— Cu Gabriela?

— Da, numai că ea dormea.

Teodor Novleanu îndoi pe rând degetul cel mic, pe cel de alături, încă unul şi încă unul. Degetul cel mare rămase singur neîndoit, ca un semn de exclamare. Teodor Novleanu zâmbi înspre deget. Luli văzu zâmbetul.

— Da, papa, numai patru zile. Şi totuşi...

— Ştiu, fetiţo, ştiu. Numai învăţătura cere ani. Inima e mai repede, când e tânără... Şi eu am păţit la fel. Veneam la Bârlad după examene, să-mi petrec vacanţa. Într-o seară, plimbându-mă, am văzut-o pe mama ta la o fereastră. Mi se pare că n-am dormit în noaptea aceea. Pe atunci nu beam cafea decât în timpul examenelor. Am iubit-o pe Angelica înainte de-a-i cunoaşte numele. În faţa ferestrei ei eram cel mai mare poet al lumii. Cel mai naiv, Luli, şi cel mai temerar timid. Dacă cineva mi-ar fi spus: „Cum poţi iubi o fată necunoscută, pe care abea ai zărit-o la fereastră?” I-aş fi răspuns: „Cum îl iubesc oamenii pe Dumnezeu? Iubirea de Dumnezeu e veche de când lumea. Omul o descoperă în el, într-o zi, şi cu ea descoperă şi imensitatea lui.” După cum vezi fetiţo, am fost şi eu tânăr. M-am îndrăgostit de-o fată cu ochi albaştri, văzută la o fereastră...

— Şi eu tot la o fereastră... a trenului.

— Da, fetiţo, dragostea apare la o fereastră, înainte de-a bate la uşă. Fereastra aceea de la Bârlad, e Fereastra. Toate grădinile Bîrladului şi-au plătit tributul pentru Fereastră. Îţi mărturisesc cu toată ruşinea, că furăm...

Urechea magistratului ascultă cu oarecare mirare cuvântul Codului pensii, de-a ţi tea ori analizat, comentat, aplicat.

— ...furăm flori. Codul penal însă n-a exceptat furtul liric, aşa că eram un infractor calificat. Săream garduri, pândeam somnul sergenţilor, plecarea stăpânilor de-acasă deprinderile cânilor şi ale slugilor, şi furam numai flori frumoase pentru Fereastra mea.

Teodor Novleanu oftă uşor, aprinzând o nouă ţigară.

— E un om de gamă, fetiţo. Am auzit de el... Catul Bogdan... Lucia Bogdan...

Parcă cetea vorbe văzute în fumul auriu de soare.

— ... Se duce Luli... Aţi hotărât ceva?

Obrazul lui Luli se aplecă afectuos pe umărul celui care-i dăruise acest plural.

— Nu, papa. Vrea să-ţi vorbească. Veţi hotărî voi.

— Îl aştept cu plăcere, fetiţo.

— Când, papa?

— Când vreţi voi.

— Papa, dar nu vreau să se ştie încă nimeni. Numai tu.

— înţeleg, fetiţo. Uite», dacă vreţi, veniţi la mine la Tribunal. Acolo vă „judec”, zâmbi el; în secretul cabinetului meu, şi-n faţa crucii.

Luli râdea cu toată faţa.

Îl sărută lung, cu braţele de gâtul lui. Apoi se ridică împleticindu-se, cu picioarele amorţite. Odaia se umpluse de soare. Între păreţii acoperiţi cu rafturi pline de cărţi juridice, halatul roş, braţele goale, gâtul înalt şi mlădiu, şi părul cu luciri de negre diamante în jurul obrajilor de dimineaţă — aduceau o strălucire de viaţă mai vie decât a ferestrei cu soare.

Luli îşi dezmorţi încet picioarele, scuturându-şi furnicele din ele, până când tumultul bucuriei îi porunci tinereşte să danseze, să alerge, să sară...

O văzu plecând aşa cum venise: pe fereastră.

O auzi apoi prin grădină fredonând încet, vorbind singură, parcă făcând un descântec.

Îşi privi o clipă dezordinea odăii de lucru. Când întoarse din nou ochii spre fereastră, văzu, cu o bătaie de inimă, tot pervazul acoperit de flori atunci culese.

Pentru el era cea din urmă Fereastră. De acum înainte rămânea goală.

Dar prin ea auzea mereu cin tecul lui Luli în dimineaţa de vară.

*

Tot atâta soare, dar încă mai mult fum decât în biroul lui Teodor Novleanu, se adunase în odaia lui Catul Bogdan, cu toate că fereastra rămăsese deschisă de cu seară. Îşi petrecuse noaptea în halat, când întins pe pat, când la fereastră, când la masa acoperită cu teze la limba română, fumând mereu. Noaptea trecuse când foarte lungă, când foarte scurtă, arzând în jurul unei garoafe roşii. Un amestec de somn cu ochii deschişi şi vis cu ochii închişi, de somn şi nesomn, de izbucniri în viitor — într-un viitor de culoarea garoafei — de spaime uneori învinse, alteori învingătoare, dar alungate toate de o mare bătaie de inimă care-şi uitase trecutul.

Lampa arsese toată noaptea. O stinsese uneori, nu ca să adoarmă, dar ca să adune mai bine în ochi ceea ce nu vezi decât prin întuneric.

Aşteptase mereu ziua cea nouă. fără să ştie nimic despre ca, decât atât: Luli. Astfel, ziua de mine căpătase sensul festiv şi intim al unei rochii în care avea să-i apară Luli; foşnetul apropierii ei îl întâlnise la fereastra celei dintâi lumini.

Dimineaţa îl găsi aplecat asupra tezelor, fără să ştie care-i teza Luciei Novleanu.. Le privea pe toate cu o egală emoţie, indulgent şi pentru greşelile de ortografie, pe care le corecta, fără să le ţie în seamă la notă. Nu îndrăznea să critice nici una, deşi cele mai multe nu erau decât un fel de caricatură a expunerii lui. Altele, însă. conţineau şi judecăţi originale, dovedind un rudiment de cultură şi un grăunte de personalitate.

O bătaie la uşă îl făcu să ridice capul interogativ:

— Intră, Costel.

Dar în locul lui Costel Larian, intră omul de serviciu, cu o scrisoare.

— A adus-o o domnişoară.

— Unde-i?