Smulse scrisoarea, şi cu ea în mina privi pe fereastră, aplecându-se. Luli nu-l văzu. Plecase repede. Era îmbrăcată cu o rochie galbenă de culoarea sânzienelor. O pierdu din ochi, dar o regăsi în scrisoare aşa cum o între văzuse în soare:

„Bună dimineaţa. Bună dimineaţa. Bună dimineaţa. Papa te aşteaptă la unu la Palatul de Justiţie.

Şi eu voi fi acolo.

LuLi”

XI

LA DOUĂSPREZECE FĂRĂ UN sfert, Catul Bogdan şi un preot grec erau singurii clienţi. ai restaurantului „Suré”.

Catul Bogdan se aşezase la o masă din fund, după un stâlp, subt ceasornic, într-o perfectă izolare. N-avea de loc poftă de mâncare, dar nu mai putea suporta nici hotelul, nici cancelaria şcolii, nici plimbarea pe străzi. Venise la restaurant cum te-ai duce cu un ceas mai devreme la gară, fiindcă acasă nu mai poţi face nimic alt decât să te grăbeşti să pleci.

Se grăbea să vie ora unu. Restaurantul parcă era mai aproape de ora unu decât toate locurile din oraş. Aşadar venise, se aşezase la o masă, comandase ceva ca să-şi justifice prezenţa, şi începuse să fumeze, fericit şi anxios, stăpânit de dorinţa de-a o revedea pe Luli în rochie galbenă, şi de tracul scenei oficiale la care trebuia să participe ca protagonist, ceea ce-i dăduse în treacăt o reflecţie de ajuns de pitorească. „E greu să scapi de ticuri”. Vechiul său suflet era socotit că un „tic”, căci deprinderea de-a trăi anticipativ în închipuire întâlnirile cu oameni necunoscuţi, era anterioară întâlnirii cu Luli, şi caracteristică omului de atunci.

Într-adevăr, era greu să scape de ticuri, căci la restaurant, cu ţigara în gură, recapitulă tot ce făcuse de la primirea scrisorii lui Luli, ceea ce iar era o veche deprindere de a-şi inventaria actele, reacţiile şi comportările, adnotîndu-le critic. De data aceasta însă, scopul revenirii la trecutul recent nu izvora dintr-o pornire critică, ci din dorinţa de-a retrăi o stare de euforie unică în viaţa lui matură.

Cetise rândurile lui Luli de atâtea ori, încât la urmă îşi pierduseră orişice sens, devenind enigmatice ca o inscripţie a fericirii într-o limbă necunoscută.

Apoi făcuse ceva de ajuns de ciudat. Zvârlise halatul de pe el, îşi suflecase mînicele pijamalei, ca atunci când vrei să lupţi, să vâsleşti sau să faci gimnastică, şi aşa, cu mînicele suflecate, începuse să circule prin odaie cu paşi mari, între fereastră şi uşă: trei paşi de-ai lui. Plimbarea aceasta de leu în cuşcă durase mai bine de un ceas de-a lungul căruia nu se gândise la Luli, pentru motivul că ea era o prezenţă permanentă şi involuntară ca a soarelui cu rochie galbenă de vară, la fereastră.

În schimb, el care de ani de zile nu fredonase, nici nu cântase nimic, începuse să şuiere, să murmure, să fredoneze şi chiar să cânte de-a binelea, cum fac în genere oamenii goi la baia de abur. Era ceva cu totul nou. Cunoştea multă muzică, şi sufleteşte asculta deseori în clipele de mare reculegere în singurătate, fragmente din muzica auzită. Beethoven, Wagner, Debussy, Mozart, Bach, Haydn, Borodin — îi ţinuseră de multe ori o tovărăşie solemnă. Ca şi buciumul munţilor, aceste muzici făceau parte din peisajul său sufletesc, împrumutându-i forma înaltelor lor bucurii şi melancolii. Dar el n-avea glas, nici nu-i plăcea să şi le amintească pe acestea cu glasul. Erau muzici ale tăcerilor din el, ascultate înlăuntru: muzici fantome.

La hotel însă, cântase ca pe vremea când era student, tot ce urechea şi glasul păstrase de atunci. Canţonete din Montmartre, refrenuri stupide din acele pe care le cânţi la chef până la extenuare, ducându-le şi în somn, fredonându-le şi cu pulsul migrenei din dimineaţa deşteptării mahmure. Unele dintre ele ieftin frivole, altele vulgare de-a binelea, altele demodate. Reveneau pe rând una din alta şi una după alta, ca la o beţie cu camarazi de atunci, în decoruri de atunci.

Prezenţa lui Luli era permanentă, dar devenită o culoare, o lumină, o incandescenţă, spre care veneau parcă triburile barbare ale sufletului, aducându-i ofrande baroce.

Cu această dispoziţie intrase în odaia de baie, păstrând-o şi acolo. Se răsese, oprindu-se cu un zâmbet plin de săpun, ca să continue un refren regăsit exact, reluându-şi râsul cu un murmur printre dinţi. Astfel că operaţiunea aceasta muzicalizată durase mai mult ca de obicei. În baie, îşi amintise operete, gesticulându-le şi cu buzele şi cu mînile. După operete, începuse defilarea versurilor, cu tirade trâmbiţate din Chantecler şi Cyrano, apoi cu tromboanele lui Hugo, şi iar cu Cyrano declamat în cearşaful de după baie, care căpătă mişcări de pelerină romantică drapând un nud.

Se înapoiase în odaie, venind de la baie, recitind de ajuns de tare versurile lui Verhaeren:

Chaque heure, où je songe à ta bonté

     Şi simplement profonde,

Je me confonds en prières vers toi.

          Je suiş venu şi tard

     Vers la douceur de ton regard,

Et de şi loin vers tes deux mains tendues,

Tranquillement, par à travers leş étendues

J'avais en moi tânt de rouille tenace

    Qui me rongeait, à dents rapaces

                 La confiance.

J'étais şi lourd, j’étais şi las,

J’étais şi vieux de méfiance,

J’étais şi lourd, j’étais şi las

Du vain chemin de tous mes pas.

Je méritais şi peu la merveilleuse joie

De voir tes pieds illuminer mă voie,

Que j’en reste tremblant encore et presque en pleurs

Et humble, à tout jamais, en face du bonheur.

...Astfel, cea dinţii tinereţă îi ţinuse o nebunatică tovărăşie, împrejmuindu-l cu farandole de amintiri gălăgioase, ca şi cum s-ar fi întors student printre studenţii de odinioară, regăsiţi pe aceleaşi locuri, cu aceleaşi pahare şi aceleaşi refrenuri. Parcă făcea o repetiţie generală de tinereţă, adu când