de-a valma şi ce merita omagiul amintirii, şi ce nu-l merită, numai pentru a-avea prezent în el „la”-ul tinereţii, sunetul ei exact, din tumultul ei recăpătat.

După ce se îmbrăcase sobru, dar cu o cochetărie subtilă care devenise cu automatism, al mânilor şi ochilor lui, se privise în oglindă. Părul alb — îl frapase mai tare în acea clipă, următoare cântecelor şi versurilor — era un noroc. Cu păr negru de pildă, faţa lui, cu toată vigoarea trăsăturilor, ar ii părut cam ostenită, în contrast cu părul. Numai obrajii lui Luli îşi puteau permite vecinătatea unui păr negru şi strălucitor ca ochii persanilor fumători de opiu. Dar aluzia la bătrâneţa, a părului alb, era atât de categoric dezminţită de vrâsta reală, aşa cum o afirmau ochii mai ales şi stătură, încât în contrast cu părul părea prin surpriză mai tânăr decât era, părul devenind culoarea sau capriciul unei cochetării.

În faţa oglinzii de la hotel fusese gata până la ultimul amănunt exterior.

Şi de-atunci, timpul începuse să treacă încet şi greu, pe măsură ce se apropia ora unu. Îşi confruntase ceasul cu toate ceasornicele, verificând încă o dată cât de subiective sunt ceasornicele unui oraş în raport cu ceasul tău.

Nu-şi pierduse complet „ticurile”. Tracul pe care-l avea la gândul scenei oficiale, şi tentativă abea stăpânita de-a anticipa imaginativ acea scenă, improvizându-i realitatea, dovedea permanenţa spionului din el: ochiul lui de pândă dormita, dar nu murise. Şi totuşi, gândul că o va întâlni pe Luli domina şi tracul, dându-i o mereu sporită nerăbdare.

La unu fără un sfert plăti şi plecă.

Mult încolo, după Palatul de Justiţie, îşi aminti unde trebuia să o întâlnească pe Luli. Zâmbi, trimeţîndu-şi zâmbetul până în fundul vizibil al aleii. Luă o trăsură şi se întoarse la Palatul lăsat în urmă, ajungând la unu şi câteva minute. Se grăbi. Intră în sonora hală juridică plină de precupeţii dreptăţii. Un avocat cu ochi de braconier îl orientă spre faimosul cabinet al judecătorului Novleanu, conducându-l până la uşă şi strecurându-i rutinat o carte de vizită în speranţa unei afaceri rentabile. Intră, dând cu ochii de musteţile şi ochelarii unui grefier de modă veche, care după ce-l prubului din cap până-n picioare, i se adresă:

— Nu-ţi fi dumneavoastră domnu’ profesor pe care-l aşteaptă domnu” consilier cu duduia ’mnisale?

Dar se vede că Luli şedea lipită de uşă,?numărând secundele, căci ochii ei se iviră prin uşa crăpată, deschizând-o brusc. Apăru pe prag cu ochii strălucitori, în rochia galbenă care-i făcea şi mai negru părul şi ochii, ca sâmburii în miezul harbujilor galbeni.

Cabinetul de instrucţie era sever şi întunecat. Biroul cu codul şi crucea, două biblioteci, câteva scaune, o canapea de piele. Fereastra dădea pe un zid cenuşiu, care înnoura lumina ca în închisori. Acolo te simţeai cuprins de zidurile legii.

Cu toate că se ridicase de pe scaunul său de judecător de instrucţie, faţa lui Teodor Novleanu nu arăta nici un fel de curiozitate interogativă. S-ar fi spus că revedea un vechi prieten.

Luli-i mulţumi fără vorbe, luându-l de după gât şi rămânând alături de el.

Se aşezară pe canapea, având-o pe Luli între ei. Fără de Luli, tăcerea lor de oameni necunoscuţi care se văd întâia oară s-ar fi prelungit până când unul dintre ei ar fi avut curajul iniţiativei celei dintâi banalităţi preliminare, gen: „Cum vi se pare oraşul nostru?”, sau: „Nu cunoşteam până acum Palatul de Justiţie”.

Dar prezenţa lui Luli între ei era ca o reculegere printre trandafiri galbeni. Şi unul şi altul se gândeau la ea, privind-o din două părţi, deopotrivă de nouă pentru amândoi. Astfel, privirile lor se întâlniră, solidare, într-o înduioşare bărbătească.

Luli se ridică, dispărând după biroul lui Teodor Novleanu. Se auzi un zăngănit de chei. Şi Luli apăru de acolo cu o tăblăluţă?pe care erau toate cele trebuitoare cafelei negre.

— De unde ştiai mata, domnişoară, misterele acestui birou?

— De la dadaia.

— Aha!

— Cine-i dadaia! întrebă Catul Bogdan.

— Cum, nu ţi-a spus? se minună Teodor Novleanu.

De deasupra flăcărilor care-şi începeau menuetul de toporaşi, Luli schimbă un zâmbet cu Catul Bogdan: cine i-ar fi crezut că nu schimbaseră în totul decât vreo câteva cuvinte.

— Dadaia e cel mai important personaj al casei noastre, îl informă Teodor Novleanu. E fosta dădaca a lui Luli.

— Acuma ştiu, interveni Catul Bogdan; bătrâna din gară cu cireşe, preciză el pentru Luli, care înţelese şi se roşi deasupra ibricului, aflând abea acum că o văzuse înainte de a-l vedea, că o privise cum plângea fiindcă-i căzuseră cireşele.

Dar „gară cu cireşe” era o gară prea puţin explicită pentru Teodor Novleanu, care pricepu că nu era o gară pentru el, şi le-o lăsă.

Şi el şi Catul Bogdan o priveau tot pe Luli care făcea cafeaua, dar gândurile lor o situau în două decoruri osebite: unul în trecut, altul în viitor.

Teodor Novleanu o mai?păstra în casa lui, aşa cum e văzuse crescând, amintindu-şi-o în toate odăile, şi la toate vrâstele, simţind în acelaşi timp cum se umple casa amintirii, şi cum se goleşte casa viitorului.

Catul Bogdan îşi lumina cu prezenţa ei casa de la Iaşi, măsurându-i prin Luli lugubra singurătate de până atunci, cavoul strigoiului de ieri.

Luli îi servi pe rând.

Teodor Novleanu oferi ţigări lui Catul Bogdan.

— Mulţumesc, nu mai fumez. M-am lăsat.

— De când? se miră incredul Teodor Novleanu.

— De acuma.

Cu gura deschisă de uimire, Teodor Novleanu privi alternativ pe Luli şi pe Catul Bogdan.

Luli se roşise până în vârful urechilor. După ce aprinse ţigara tatălui ei, stinse flacăra chibritului şi întinse mâna lui Catul Bogdan, care i-o cuprinse, sărutând-o lung. Luli se aşeză alături de el. Patru ochi îl priveau pe Teodor Novleanu.

Până când răspunzându-le, Teodor Novleanu vorbi încet:

— Şi unde vreţi să facem nunta?

— La via noastră, papa.

— Bine. La via ta, fetiţo.

 

 

 

XII

 

 

DADAIA ŞTIA CEVA; GABRIELA bănuia numai.

Cu o zi înainte, spre sară, văzând furtuna, dadaia luase impermeabilul şi galoşii lui Luli, pornind după ea cu umbrelă. Ajunsese la timp. Şi cum avea ochi buni, de departe o recunoscuse pe Luli printre fetele care ieşeau de la şcoală. Văzuse apoi retragerea lor din faţa ploii, fuga lui Luli în ploaie, şi-n urma ei, domnul pe care-l lătrase