zi, când din nou îl întrebă astfel, după ce-l duse cu o dezmierdătoare silă în biroul de sus, care-l aştepta ca o cameră de comandă a vaporului, — Catul Bogdan îi răspunse, privind-o adânc:

— Dar tu când scrii, Lorelei?

Gabriela avu o tresărire ca în faţa unei fantome.

— Eu nu mai scriu.

— De ce?

— Trăiesc.

— Şi eu trăiesc, Lorelei. Tu eşti datoria mea de-a trăi. Scrisul e numai un capriciu.

 

 

 

III

 

 

— ERA FERICIT? NU-ŞI PUSESE această întrebare.

Era trist? Nu-şi dăduse acest răspuns.

Trăia alături de Gabriela. Fapt sigur. Răsfrângerile înlăuntru, asupra lui însuşi, le evita.

Viitorul? O perpetuare a zilelor prezente, prin anotimpuri. Mai mult nu vedea, nici altfel. Tumultul vieţii de toate zilele cu îmbulzirea de fapte mărunte, toate exterioare, îl ostenea, dar îl şi ferea de singurătate. Nu vroia să se oprească. Să meargă mereu cu alţii şi printre alţii, având-o alături pe Gabriela. Nu analizase încă niciodată uşurinţa cu care se adaptase Lorelei la viaţa ieşană exterioară, fiindcă evita să analizeze tot ce era în legătură directă cu sufletul lui şi cu trecutul acestui suflet. Deşi era de aproape două luni la Iaşi şi deşi umbla mult prin oraş, făcând vizite, ducându-se la teatru şi la cinematograf cu Gabriela, — încă nu văzuse oraşul. A „vedea” nu în sensul exclusiv optic al acestui verb, ci în sensul sufletesc. Memoria refuza să participe la înregistrările vizuale, situind imaginele optice în ciclul amintirilor. Aşa că după cum alta era casa lui, şi altă viaţa lui, altul era şi oraşul în care trăia. Un oraş nou că o staţiune balneară moldovenească, necunoscută până atunci, care avea din întâmplare şi o Universitate. Întâmplarea aceasta însă îl găsi vulnerabil, făcându-l într-o zi să „vadă” oraşul. De obicei, când ieşea de la Universitate, lua o trăsură, grăbindu-se să ajungă acasă. Alteori îl lua Gabriela, ducându-se împreună la cinematograf sau făcând vizite. Într-o zi, Gabriela, care trebuia să vie la Universitate, îi telefonă să n-o mai aştepte, fiindcă are de încercat nişte rochii. Poate că tocmai absenţa neprevăzută a Gabrielei îl făcu, după ce ieşi de la Universitate, să vadă dinţii toamna cu zdrenţe de rugină a teilor care, priviţi din vale, sunt un drum spre cer: apare în fund, ca un ochi de mare.

De data aceasta nu luă trăsură. Porni pe jos alături de copacii toamnei, care pe jos se duceau în cer şi pe jos veneau din cerul zărilor ieşene. Cerul amurgului era amar şi intim. Trecătorii provinciali erau atât de aproape de sufletul lor, încât cei mai mulţi vorbeau singuri. Poate spuneau versuri, poate murmurau vorbe fără şir, dând şi ei toamnei frunzele singurătăţii lor.

Ştia sigur că pe locul casei din Fundacul Vechi, noul proprietar, Aristide Bogdan, clădise un sanatoriu pe care-l specula în tovărăşia unui doctor specializat în avorturi. Dar era atât de distrat, încât uită să-şi alunge vechiul suflet, care se strecurase ca un cine rămas fără stăpân după „marea vânătoare”, fără să-l simtă, fără să~l audă, însoţindu-l pe drumul paşilor lui Luli. Şi când, din castan în castan, din poartă în poartă şi din fereastră în fereastră, ajunse către capătul Fundacului Vechi, găsind în locul casei mamei lui o altă casă, fu cel mai despuiat dintre copacii toamnei din Fundacul Vechi. Nimic nu mai era. Nici casa, nici grădina, nici terasă, nici mama lui, nici Luli.

„Luli...”

O chemă încet, în el, şi, rezemat de un stâlp de telefon, plânse.

— Domnul nu se simte bine?

— Mulţumesc. O ameţeală, mi-a trecut.

Luli. Luli. Geamătul toamnei şi al singurătăţii.

Şi întorcându-se, cu spinarea mai aplecată, prin frigul înserării, pas cu pas îşi aminti prietenia lui cu Nathan. Nici pe el nu-l mai avea. Niciodată. Ca acel corb al destinului. din balada lui Edgar Poe, gândul repeta mereu: Niciodată. Niciodată. Mama lui, Luli, Nathan şi el: niciodată.

Ajunse acasă tot pe jos, întorcându-se ca de la o înmormântare. Casa era nouă ca un hotel abea deschis. Gabriela nu venise. Îi deschise haziaica. Şi haziaica era nouă.

— Haziaică, unde-r dadaia?

Haziaica îl privi cu un fel de mirare dojenitoare.

— Nebuna ceia! Pe la vreo mănăstire, Doamne iartă-mă, sau la vreun balamuc.

— Te-am întrebat unde-i: dacă ştii. Nu ce crezi.

— Stăpânu meu scump şi drag, nu ştiu, de unde să ştiu. S-o tot dus, ne-am dus şi noi. De unde să ştiu?

Se retrase în biroul lui încuind uşa, luă un caiet, un creion, aprinse o ţigară, dar nu se aşeză pe scaunul biroului, ci lingă fereastră, fără să aprindă lumina. Ardeau pe zărea din fund, deasupra dealurilor vinete, marii cărbuni ai amurgului de toamnă. Prin penumbră, cu sufletul ca atunci când murmuri după ani un cântec de leagăn, pe care ţi-l cântau buzele mamei, începu să desemneze pe caietul aşezat pe genunchi. Aşa îşi începea de obicei romanele, schiţându-le decorurile, scoţând din neant sau amintire case, locuri... Treptat, casa din Fundacul Vechi apăru pe foaia albă.

Scrise:

 

CASA DIN FUNDACUL VECHI

 

Privi: era titlul unei sfâşietoare melancolii. Apărea ca acel cântec de clopote al cetăţilor scufundate. Însemnă: „Trandafiri albi, salonaşul, soba de teracotă...” Vorbe care pictau amintiri. Nici un nume: le avea în el, săpate pe morminte.

Apoi lăsă caietul şi creionul.

Nu era un roman, ci o spovedanie. Poate: dar numai pentru el. Şiragul de mătănii al singurătăţii.

Dar gândul avea izbucniri de vânt venit foarte de departe, cu glasuri de rândunele şi cocoare.

Până când, trecând peste morminte, peste primăveri şi toamne, ajunse la apariţia lui Lorelei. Aprinse lampa. Luă scrisorile păstrate într-o cutie, în fundul biroului. Le reciti pe rând... „Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă el cu dragostea de mină şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear...”

Gabriela... soţia lui.

Era foarte stranie impresia care-l stăpânea. Şi Lorelei aparţinea casei din Fundacul Vechi. Dar Gabriela, nu. Ca şi cum ar fi fost două persoane.

„…Mi-e sufletul ca tufişul Păiurului pe coasta Mării Negre: numai ghimpi curbi care-au încununat odată fruntea lui Hristos...”

„Rămas bun... O ploaie de primăvară a ţesut