unei alte faze. Stimulat de Gabriela, care dorea să fie cât mai curînd „doamnă Gabriela Bogdan”, Catul Bogdan se resemnă, acceptând că pe-o fatalitate socială această concentrare temporară în viaţa activă. Intră în corespondenţă cu Aristide Bogdan, rugându-l să-i procure actele necesare căsătoriei, căci tatăl lui era singurul cunoscut de la Iaşi, căruia, oricum, putea să-i ceară astfel de servicii. Îşi comandă haine, participând şi la pregătirile Gabrielei, care dorea o nuntă efectivă, cu lămâiţa, biserică şi celelalte.

Făcură nuntă la Braşov, în prezenţa părinţilor Gabrielei şi a soţilor Aristide şi Agatha Bogdan, având de faţă pe toţi cunoscuţii Gabrielei de la Braşov. După nuntă se instalară temporar în vila închiriată de Catul Bogdan, acordându-şi o vacanţă prealabilă pregătirilor pentru întoarcerea la Iaşi, unde sosiră în toamnă, devenind oaspeţii lui Aristide Bogdan. Gabriela se ocupa de găsirea unei case, însoţită de Agatha, care avea un automobil pe care-l conducea singură, cu ţigara în gură, — în timp ce Catul Bogdan îşi pregătea deschiderea cursului atâta vreme întrerupt. Prezenţa laşului îi dădea o adevărată panică de singurătate. Când rămânea singur, muncea fără cruţare, cum ţi-ai muşca buzele până la sânge, ca să nu ţipi. Dar căuta cu dinadins societatea altora. Ajunse până acolo, încât acceptă şi convorbirile cu Aristide Bogdan, căutând să-i dea o replică omogenă: cancanuri universitare şi politice, anecdote etc. ...Dejunurile se prelungeau până pe la cinematograf, după care supau în oraş, întorcându-se acasă după unu. Când le spunea „noapte bună”, nările Agathei aveau o dilatare care dădea tinărului menaj numai conştiinţa unei prospeţimi erotice. Adormeau târziu, frigul toamnei dându-le nevoia unei apropieri trupeşti din carele năşteau flăcări.

Gabriela era mulţumită. Intrarea ei în Iaşi era măgulitoare şi distractivă. Cu Agatha alături făcuse multe cunoştinţe. Primea invitaţii din toate părţile. Fiind cea mai inedită dintre toate femeile bunei societăţi ieşene, avea pretutindeni o explicabilă întâietate. Toţi bărbaţii erau curtenitori. laşul îi apărea ca un ciclu de distracţii intime. Nu~l vedea deloc morbid, aşa cum îl cunoscuse din literatură, nici melancolic. Dimpotrivă, vechimea lui părăginită stimula prin contrast pofta de viaţă şi gustul ei de must abea fermentat. Participă la câteva petreceri organizate de Agatha la vila lor de la Copou. Oameni veseli pe un cerdac bătrânesc împrejmuit de ruginile toamnei şi de suavitatea de stânjenei abea înfloriţi, a dealurilor ieşene, — anecdote, dans, must, vin vechi, farse, focuri de toamnă aprinse în noapte — şi sărutări roşii ca mustul strugurilor negri, undeva, subt un nuc de aur aromat, în braţele amantului cu păr de argint, care uneori era atât de tânăr în veselie, încât dădea ochilor tuturor femeilor mişcări de absorbire hipnotică. N-o vedea decât pe ea. Acest omagiu evident îi sporea prestigiul de femeie deşteaptă, cultă, veselă, frumoasă şi abea apărută în societatea ieşană.

Agatha organiză şi câteva excursii mai lungi: Agapia, Văratic, Neamţ, Durău şi o suire pe Ceahlău.

Găsi cu Agatha şi o casă pe placul ei, recent construită de un tânăr arhitect întors din Franţa. În ea te simţeai cuprins de lumină ca pe un yacht cu pânze albe. Ferestre mari, terase cu flori pentru baie de soare, calorifer, încăperi armonios proporţionate şi un suflet de copil abea născut. Nici trecut, nici amintiri. Prag de viaţă nouă. Pe ferestrele ei parcă numai fluturi albi intrau, cu toate că era toamnă deasupra laşului şi în fundul zării vegheau dealurile albastre ca amintirile cu ochii deschişi.

Se instalară pe încetul, Gabriela răsfrângând cochetăria ei asupra încăperilor, îmbrăcându-le una câte una, cum şi-ar fi îmbrăcat trupul în oglindă. Pregăti romancierului o odaie de sus, luminoasă ca atelierul unui pictor, cu vedere largă spre dealuri, peste acoperişurile caselor. Îi aranjă biroul, un divan, biblioteca, aşternându-i pe jos un covor de un albastru tare cu suple şerpuiri de culoarea mărgeanului umed, care sporea încă luminozitatea marină a încăperii.

Haziaica devenise aghiotantul ei administrativ. Îi execută ordinele, făcându-i numai complimente.

Inaugurară noua casă cu o petrecere omagial comentată de ziarele locale. O dată cu Gabriela, lunga izolare ieşană a lui Catul Bogdan încetă. Prin Gabriela. oamenii laşului apărură în casa lui, bine dispuşi, veseli, unii interesanţi, alţii mai puţin, acceptându-i şi dându-le o semnificaţie de zgomot social intrat pe fereastra deschisă. Nu-l interesau bucată cu bucată; îi aprecia în totalitatea lor distractivă.

Astfel îşi începură şi anul şcolar. Şi unul şi altul ieşeau de acasă, Gabriela la liceul de fete, el la Universitate, istorisindu-şi la întoarcere impresiile şi micile întâmplări zilnice. Se duceau regulat la cinematograf. Acceptau invitaţii la masă, fie la Agatha, fie la alţi cunoscuţi, invitând şi ei la rândul lor.

— Duduiţă scumpă şi iubită, îţi sărut mânuşiţele, îi spuse haziaica într-o zi, mata l-ai înviat. Dacă nu erai mata, se pierdea...

Gabriela mai auzise astfel de aluzii şi de la alţii.

Agatha îi spusese: „Gaby dragă, mi-aş dori şi mie o astfel de apă de tinereţă”. Ar fi băut-o într-adevăr, căci Agatha nu dispreţuia nici distracţiile între nimfe.

Acest refren, care deveni corul propriilor ei convingeri, dădu Gabrielei viziunea exactă a rolului ei în viaţa lui Catul Bogdan. Îl regenerase. Toţi recunoşteau că bărbatul ei devenise un „om nou”, sociabil, vesel, agreabil. Meritul acestei transformări îi revenea exclusiv.

Dar Gabriela mai dorea ceva. De când îl văzuse o dată cu Luli la Galaţi. Catul Bogdan nu publicase decât un singur volum. Dacă notorietatea lui ieşană devenise mai caldă, mai simpatizată, în schimb, revistele literare începeau să-l uite, socotindu-l parcă definitiv integrat în trecut.

Gabriela îl dorea tânăr şi în literatură, păşind cu ea alături spre viitor. Fără să spuie nimic vedea un nou roman dedicat ei. Această dedicaţie îi dădea o strângere de inimă care depăşea simpla ambiţie, devenind şi emoţia unei însoţiri întru glorie.

— Când ne mai odihnim? îl întrebă ea într-o zi.

— Ce fel de odihnă? răspunse el privind-o cu ochii uşor măriţi.

Gabriela îi acoperi ochii cu mâna, spunându-i la ureche.

— Când scrii?

— Dă-mi urechea.

Şi-n loc să-i răspundă, o sărută pe ureche, dându-i cu dinţii un cercel urzicător pe lobul trandafiriu de subt şuviţele de toamnă.

Dar buzele Gabrielei aveau parcă uneori îndărătnicia buzelor lui Nathan. „Când scrii?” deveni un refren care apărea şi în multe întrebări ale ochilor ei.

Într-o