cercând să facă din Hitler o încarnare socială într-un individ a isteriei muzicei lui Wagner. Succesul lui Hitler epiloga târziu şi pe alt plan, aplauzele devenite mai mult tradiţie şi pietate, de la Bayreuth, stăpânind o Germanie care se îndrăgostise odinioară femeieşte şi de muzica lui Wagner.

Noua primăvară îl găsi la Braşov în această fază, stăpânit de amintirea muzicei lui Wagner.

O lungă epocă de castitate absolută exalta încă mirosul de iarbă crudă al unor acorduri wagneriene.

Până atunci, raporturile lui cu Gabriela fură frăţeşti. Cu toate că o săruta când se despărţeau seara, cu toate că de multe ori îi dezmierda fruntea şi părul tomnatec, nu-i comunicase Gabrielei nici o tulburare. Tăcerile lor nu se temeau de ei, de parfumul sângelui, ci de o umbră culcată subt o cruce.

Într-o noapte însă — luna plină dând nopţii întâia bluză de vară pe parfumurile crude că sânii tineri —, Catul Bogdan avu visuri tulburi. Se deşteptă în plină noapte, sfâşiat ca pe terasa casei din Fundacul Vechi după moartea lui Luli. Dar n-o visase pe Gabriela. Prin somn, trupul lui simţise conturul tinereţii lui Luli, umplându-se de o dorinţă care devenea tragică în clipa deşteptării, când luna plină punea lespede albă pe pământul morţilor, dând trupului care dorise alt trup conştiinţa macabră a morţii. Dorinţa, rămasă încă după vis, devenea o pângărire. Renunţă la somn. Se îmbrăcă sumar, ieşind afară. Cu toată preajma munţilor de brad, noaptea era de primăvară. Puterea lunii stinsese stelele, dând cerului un abur de dimineaţă stranie. Munţii apăreau nebuloşi, pierzându-şi masivitatea, devenind vaste pânze de corăbii oprite pe rotundul orizontului de jur în jur.

Era trist şi singur şi, totuşi, dorinţa domina tristeţa, batjocorind-o.

Pământul, pe care-şi vedea umbra solitară ca o pulpană de doliu, era pământul în care dormea Luli cu mînile pe piept. Mintea vedea şi umbră, şi mormântul acestui pământ. Dar nările simţeau mereu numai primăvara, aspirând-o lung, chemând-o, dorind-o. Până când, deodată, se opri la fereastra Gabrielei şi ciocăni. Aşteptă, cu tâmplele duduitoare. Capul Gabrielei apăru speriat la fereastră, devenind altfel speriat când recunoscu pe cel care o deşteptase din somn.

— Gabriela, nu pot dormi.

Era o tânguire surdă în glasul lui, care aminti Gabrielei — auzind-o în noaptea cu lună plină — scena de coşmar de pe terasa casei din Fundacui Vechi, deşi tânguirea acestei nopţi, poate mai tragică decât aceea, avea şi alt sens.

Gabriela îmbrăcă un halat de noapte, paltonul pe umeri, şi ieşi repede, venind cu mâinile întinse înspre el. Părul pieptănat pentru noapte dădea o coadă aurie de fată tânără spinării acoperite cu paltonul, evocând dormitorul pensionatelor de fete, tinereţă liceală, dând scenei sensul unei întâlniri romantice numai din cauza lunii şi oraşului medieval prin tăcerea adunată în jurul Bisericii Negre, — căci sângele o simţea altfel. Mînile lui Catul Bogdan o primiră altfel decât până atunci. Cuprinse în mînile lui, mînile Gabrielei comunicară pentru întâia oară cu pământul sevelor de primăvară, simţindu-i drumul spre înfloriri. Câtva timp se plimbară mina în mină, neputând vorbi, ameţiţi din ce în ce de pulsul tăcerii lor. Apoi intrară în vila lui Catul Bogdan, mergând încet, ca să n-o deştepte pe haziaica. Se ascundeau, trăind subt semnul păcatului.

Lumina lunii punea coruri de crini la toate ferestrele.

Alte lumini nu avură.

Gabriela îşi cunoscu trupul prin alte mini. Un geamăt surd o împrejmuia ca o mare. Părul ei, despletit de mînile bărbatului, înflori ca teii, dând aur, căldură şi parfum. Tremura. Cuvinte de friguri apăreau pe buzele ei arse. Palizi, obrajii căpătau flăcări. Ochii mureau încet ca valurile la ţărm. Până când primăvara acestui ceas îşi cunoscu şi toamna, într-o lungă revărsare şi plutire de frunze de aur şi de sânge. Marele foşnet al trupului împlinit venise.

Se despărţiră în zori. Pentru întâia oară Gabriela lipită de trupul lui, îi înlănţui gâtul cu braţele goale, sărutându-i ochii, gura, şi la urmă, într-un avânt de pasionat devotament, mînile dezmierdărilor.

Astfel, Gabriela deveni amanta logodnicului ei, înainte de-a-i fi soţie.

 

 

 

II

 

 

DE-ATUNCI ÎNCEPURĂ NOPŢILE. Viaţa lor îşi schimbă structura şi echilibrul de până atunci. Nu pomeneau nimic în timpul zilei despre întâmplările nopţii. Şi trupurile lor tot o tăcere erau, o complicitate de tăceri, înmulţindu-le pe celelalte. Conversaţiile diurne aveau acelaşi drum literar al iniţierilor Gabrielei. dar uneori, întâlnind câte-o privire oprită asupra trupului ei, Gabriela avea o bătaie de inimă adâncă, se roşea şi tăcea cu ochii strălucitori subt genele plecate. Din ce în ce preajma bărbatului îi dădea senzaţia mândră şi lacomă a nudităţii ei. În faţa trupului ei gol, romancierul pe care-l admira, intelectualul de care se lăsa dominată şi călăuzită devenea un geamăt şi o prosternare. Misterul nopţilor dădea un alt adânc frumuseţii ei în timpul zilei. Avea din nou, faţă de alţii, senzaţia că şoimul enigmatic apăruse pe umărul ei. Se despărţea pe nesimţite de trecut, de urnele lui funebre, simţindu-se ca o amforă plină pe umărul robust al viitorului. Devenea din ce în ce mai veselă, mai cochetă, mai sigură de ea, mai egală celui admirat ziua şi iubit noaptea. Începu să facă proiecte de viitor. Nu vroia să renunţe la catedra ei de profesoară, cu toate că averea lui Catul Bogdan, leafa lui de profesor şi venitul lui de scriitor le-ar fi ajuns la amândoi. Dar cunoscuse de ajuns în casa părintească surprizele materiale pe care le puteau aduce vremurile de după război, pentru a se pune la adăpost şi prin munca ei. La început, Catul Bogdan se împotrivi, rugând-o să demisioneze din învăţământ, spunându-i că vrea să o aibă numai pentru el, să n-o împartă cu nimeni. Gabriela nu acceptă. Uşurinţa victoriei o surprinse la început, dându-i apoi o uşoară mândrie. Îşi afirmase voinţa ei, făcându-l s-o accepte. Pe urmă îl determină să plece la Bucureşti, spre a interveni la minister pentru detaşarea sau transferarea ei la Iaşi. Altă victorie, căci lunga covalescenţă de la Braşov îl dezvăţase şi mai tare de călătorii, dându-i o panică anxioasă numai, la gândul lor. Totuşi, plecase la Bucureşti, obţinând de la foştii lui camarazi de la Paris, care făcuseră carieră politică, transferul Gabrielei la Iaşi.

Acest drum marcă începutul