ei nou. Gabriela renunţase la sporturi, excursii şi celelalte distracţii în tovărăşia tineretului de acolo, devotîndu-se exclusiv logodnicului ei. Instalarea lui Catul Bogdan la Braşov nu trecuse neobservată. Şi ziarele locale, şi revistele literare semnalau omagial prezenţa cunoscutului romancier şi profesor universitar. Numai doliul îl cruţa de excesul solicitărilor. Totuşi, primea de ajunse invitaţii de-a participa la şezători literare, de-a ţine conferinţe, de-a prezida procese literare. Refuza prin Gabriela, care devenise secretara şi interpreta lui faţă de public şi tinerii scriitori. Într-o măsură, Gabriela luase locul lui Nathan, ţinând corespondenţa cu editorii, făcând corecturile noilor ediţii, punând stăpânire pe trecutul său literar, căci prezentul era mut. Adusese de la Iaşi parte din cărţile şi manuscrise începute acolo, dar de manuscrise nu se atingea. Gabriela era entuziasmată de ultimul roman început la Iaşi. I-l lăudase de câteva ori, reţinându-i toate amănuntele.

— De ce nu-l continui?

— Gabriela, scrie-l tu mai departe. Eu îţi istorisesc tot ce mi-a mai rămas din proiectele de atunci. Tu pune pe hârtie, articulează.

Gabriela se roşi, plecând genele.

— Nu pot

— Lorelei poate, zâmbi el blând şi ostenit. Încearcă.

În noaptea acestui dialog, Gabriela plânse mult, cu faţa în pernă. De atunci nu-l mai îndemnă să scrie. Dar mai toate conversaţiile lor aveau un caracter literar. Pe Gabriela o interesa pasionat tehnica intimă a romanului şi a creaţiunii literare în genere. Le journal des Faux-Mon- nayeurs al lui Gâde stimulase şi mai mult curiozitatea ei de-a cunoaşte faptele care declanşează creaţiunea şi raportul dintre viaţă şi roman. Vorbindu-i despre creaţiunea epică, odată Catul Bogdan îi spusese: „Să-ţi aminteşti despre oameni cari n-au existat, devenind biograful destinului lor: opera romancierului autentic”.

Gabriela îl admira fără rezerve, — deocamdată, cel puţin. Niciodată nu combătea părerile şi judecăţile lui, însuşindu-şi cu graţie punctele lui de vedere. Cu el alături de-a lungul acestui an, îşi revizui toată cultura, rectificând tot ce-i părea eronat faţă de criteriile lui.

Îl admiră şi din alt punct de vedere. Când ieşeau împreună la plimbare, distincţiunea lui arhaică, sporită încă de haină de mare doliu, întorcea multe capete feminine, fără ca el să aibă nici un surâs măgulit, nici o atenţie pentru acest omagiu, cu toate că multe dintre cele care i-l aduceau aveau suficientă seducţiune în ochii Gabrielei. Dar, efectiv, nici o altă femeie nu există pentru el. Vorbea despre femei cu o detaşare de savant bătrân.

Gabriela nu-i cunoştea viaţa, nici nu îndrăznea să-l întrebe despre trecut, pentru că mormântul lui Luli închidea toate drumurile îndărăt. Continua să primească şi la Braşov corespondenţă admirativă, mai mult de la femei. Iarăşi, mormântul lui Luli, peste care se ivise Lorelei, făcea din acest subiect o tăcere. Despre Lorelei, nimic alt, decât unele priviri trist zâmbitoare. Şi Gabriela o evita pe Lorelei. Catul Bogdan îi spunea „Gabriela” cu un glas grav, înduioşat şi melancolic, cuprinzând-o pe Lorelei, nenumită, în sonoritatea acestui nume. Şi Galaţul îl evitau în convorbiri. Şi amintirile legate de tinereţea Gabrielei, între care Luli-boy căpăta mai multă viaţă, proiectată pe mormântul viitorului trecut. Aşa că nu le mai rămânea decât literatură şi viitorul. Cum însă căsătoria lor implica dezbrăcarea hainei de doliu, fiind situată după împlinirea anului de la moartea lui Luli, Catul Bogdan evita şi acest subiect: întâiul eveniment al viitorului comun amîndorora. Astfel, cu toate că moartea năprasnică a lui Luli îşi pierduse tragismul primelor săptămâni, şi cu toate că Luli nu mai era pomenită nici de unul, nici de altul, dragostea lor îşi căpăta conturul prin mormântul lui Luli — piatra ei de hotar negru — şi prin fugă de Luli, devenind mai mult un exil melancolic decât o alegră explorare în doi a vieţii.

Dragostea exaltă vitalitatea până la temeritate şi eroism, dând şi sufletelor timide sonorităţi de trâmbita. Lirismul drăgostii e de fapt o epopee sufletească pentru cei stăpâniţi de el. Dragostea lor, însă, avea accent de elegie. Logodnica era. cuminte şi gravă ca o văduvă. Iar Catul Bogdan, sufleteşte,* era atât de învăluit de umbra doliului, încât inelul de logodnă nu era mai mult decât un crai-nou cuprins de spaţiul unei vaste nopţi. Deşi păstrase scrisorile lui Lorelei, de la moartea lui Luli nu le mai recetise, evitând şi întâlnirea prin amintire cu textul lor. Cerca să trăiască exclusiv în prezent, zi cu zi, noapte cu noapte, căutând să uite trecutul, care-i suna în inimă clopote de moarte, şi să nu vadă din viitor decât obrazul Gabrielei, aşa cum îi apărea la fereastra casei cu care se învecina. Noua lui dragoste era ca lumina soarelui de toamnă pentru oamenii bătrâni; îi cerea o ultimă căldură aurie pentru frigul şi întunericul din el. Poate că nu renunţase la scris. Dar amâna pe timp indefinit această confruntare şi acest efort. După moartea lui Luli slăbise îngrijorător, pierzându-şi somnul şi poftă de mâncare, temându-se de nopţi ca de convieţuirea cu un nebun. Luase câtva timp somnifere, îndrumându-se pe nesimţite spre morfină. Informată de haziaica, Gabriela plânsese alipită de umărul lui, cerându-i întâiul sacrificiu. Renunţase la somnul artificial din cauza Gabrielei — nu mai putea suporta plânsul unei femei — dar şi din cauza unui rest de cochetărie, care supravieţuise dramei. Nu vroia să îmbătrânească de-a binelea. Şi abuzul de droge îi dăduse o paloare uscată care anticipa bătrâneţa în anii maturităţii. Din acest punct de vedere, viaţa de la Braşov îi făcu un bine real. Trăia numai în aer curat, fie că şedea în odaie cu fereastra deschisă, fie că se întindea afară pe chaise-longue, fie că făcea plimbări în tovărăşia Gabrielei. Pofta de mâncare reveni treptat. Somnul nu mai era o panică, ci o răbdătoare aşteptare. Soarele plimbărilor îi recoloră obrajii, înviorându-i. Nu mai fugea de oglinzi ca până atunci. Cafea neagră nu mai bea deloc. Absenţa ei diminuase fără efort abuzul de tutun. Acum fuma între treizeci şi patruzeci de ţigări pe zi, fără să se resimtă. Lecturile acestei epoci evoluară spre exterior, devenind numai informative. Adunase mai toată literatura publicată asupra revoluţiei comuniste [...]. Apoi trecu la dictaturi, urmărind fenomenul Mussolini [...] şi delirul Hitler, profund germanic. Se distrase chiar,