Dadaia îl privi câtva timp în tăcere. Apoi vorbi

posomorât:

— Eu rămân aici.

Şi Teodor Novleanu se duse îndărăt cu ochii roşi, amintindu-şi întâia întâlnire cu Smărăndiţa Merişor, când intrase în biroul lui cu Luli în braţe, spunându-i la sfârşit, după ce aflase cum a murit Toader: „Pe fetiţa asta eu am s-o cresc”.

Începură pregătirile de noapte. Ietacul desperecheat rămase singurei perechi din casă: părinţilor lui Luli. Îşi duseră nesomnul, mina în mină, pe patul de soţie al feţei lor.

Haziaica înfăţă divanul din salonaş pentru Gabriela. Dar Gabriela descoperi terasă şi rămase acolo, luând, fără să ştie, locul lui Luli.

Apoi haziaica se retrase, lăsând un samovar aprins şi un ibric plin de cafea neagră.

Ultimii nu plecau: Nathan şi Catul Bogdan. Fumau mereu. Aceleaşi clopote sunau în capetele lor. Într-un târziu, Nathan se ridică de pe scaun, căutând ceva de băut: îi era gura arsă. Descoperi ibricul de cafea neagră şi, întorcând capul, se aşeză din nou pe un scaun, reluându-şi călătoria pe loc. De la o vreme, însă, gândurile lui luară alt drum pentru şirul lor negru. Faţa îşi pierdu vagul de până atunci, căpătând dungile unei concentrări şi un fel de înviorare. De câteva ori privi spre Catul Bogdan: Sultanul de Argint... Sultanul de Argint se vestejea încet pe scaunul de piatră arsă al întâiei nopţi, după cele o mie şi una ale Şeherazadei.

Nathan se ridică încet, se duse în biroul lui Catul Bogdan, stătu câtva timp, lăsă o scrisoare pe birou şi ieşi de acolo, spunând lui Catul Bogdan.

— Mă duc, Tăni.

Catul Bogdan dădu din cap. Îl auzi scoborând scările, deschizând uşa, închizând-o.

Era atât de mare tăcerea laşului în Fundacul Vechi, încât îndepărtarea paşilor lui Nathan devenea distinctă şi solemnă ca o cadenţă dintr-o simfonie de Beethoven:

Până când noaptea răsună toată, imensificată până-n stele, deasupra unui mormânt.

— Dumnezeule!

Fruntea îi căzu pe masă, răsunând tare ca bulgării răsturnaţi pe sicrie, şi marele plâns izbucni, ţintuindu-l la început acolo unde îl prinsese, ridicându-l apoi cu ochi de nebun în luminile — luminări aprinse! luminări aprinse! — ale casei pustii şi gonindu-l apoi oriunde, departe de toate şi de el însuşi. Până când ajunse pe ultimul loc al lui Luli.

O lună enormă dădea nopţii contur de marmură funebră.

Catul Bogdan îşi acoperi ochii ca în faţa soarelui, plângând cu capul în văzduh. Avea în el gemătul lui Oedip după ce şi-a ars cu fierul înroşit luminile ochilor, căci urletul aceluia nu mai putea ieşi din buzele lui albe de îngheţul morţii. Gemătul era în piept, surd şi adânc, ca lătratul cânelui pământului la ceasul de noapte al strigoilor.

Luna imensifica umbra acestui trup zvârlit dintre mormintele pământului deschis de primăvară, ducând-o până departe, peste alei şi peste flori, parcă până-n dealurile ude de argint, ca pe o brazdă a morţii.

Mînile lui, mînile lui unde erau? Moarte ale mamei lui, moarte ale lui Luli, frunze desprinse de pe inima lui.

Dacă terasă ar fi dat pe o mare, trupul orb al acestei clipe ar fi fost suprema visla a unei vieţi...

Dar alt destin îl aştepta pe această terasă lunară, care pierduse într-un mormânt abea deschis o umbră tânără. Şi-l întâlni, descoperindu-şi ochii. Cu păr de toamnă şi ochi plânşi, veghea alături mila lui Lorelei.

*

Abea a doua zi, dimineaţă, după ce însoţi la gară pe părinţii lui Luli, privindu-i cum plecau spre un Galaţi care era o candelă aprinsă pe un mormânt, — la întoarcere. Catul Bogdan descoperi pe birou scrisoarea lui Nathan.

Începea astfel:

Dragă Tăni, iartă-mă că te las singur. Nu ştiu încă exact ce voi face, dar plec din Iaşi pentru totdeauna...

La sfârşit, spunea:

Un ultim sfat pe care mi l-am dat mie, şi pe care ţi-l dau ţie: Dacă vrei să mai poţi rezista, uită-te pe tine şi devotează-te altora.

Nathan

*

Ultimul din neamul Sabbetailor plecă în lumea largă din care venise cel dinţii. Unii spuneau că plecase în Palestina, patetica patrie a celor rătăcitori; alţii spuneau că plecase mai departe.

Poate că plecase şi mai departe.

PARTEA A ŞAPTEA                                 

„...Şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear”

I

CATUL BOGDAN ÎŞI PETRECU anul de doliu la Braşov, unde Gabriela era profesoară, îşi luase congediu de la Universitate, pentru îngrijirea sănătăţii. Moartea lui Luli justifica suficient durata acestei convalescenţe de-a lungul căreia nu părăsise nici haina de doliu, nici sufletul ei, cu toate că mâna lui purta un nou inel de logodnă. Plecase de la Iaşi vânzând casa din Fundacul Vechi, în care nu mai putea intra. O cumpărase Aristide Bogdan — speculând deprimarea fiului şi colegului său — cu un preţ foarte avantajos, clădind în locul ei un sanatoriu cu trei etaje. Singura amintire ieşeană de care Catul Bogdan nu se despărţise era haziaica. O luase cu el^ la Braşov, unde închiriase o mică vilă retrasă. De la fereastra ei vedea zidul afumat de veacuri al Bisericii Negre, cu care sufletul lui se întovărăşea în ceasurile de singurătate. Devenise foarte blând. Trăia într-un fel de somnolenţă, fără pic de nervozitate. Dacă n-ar fi fost Gabriela, desigur că haziaica ar ii pus o stăpânire despotică pe el, de-a lungul acestui timp de pasivitate dezarmată. Prezenţa viitoarei ei stăpâne, însă, o împiedica-pe haziaica să dea forme autoritare devotamentului ei, cu toate că de când plecase Nathan puterea ei domestică sporise încă. Pe Gabriela o câştigase de la Iaşi, servind-o de atunci cu o căldură atribuită de Gabriela — puţintel măgulită — simpatiei spontane, dar care în realitate era determinată şi de o justă intuiţie a rolului Gabrielei în viitor. Iar la Braşov haziaica deveni deopotrivă şi îngrijitoare Gabrielei, care locuia la o pensiune vecină cu vilă lui Catul Bogdan. Puteau să-şi vorbească de la fereastră la fereastră. Logodna lor nu era secretă. Dar doliul lui Catul Bogdan arunca o umbră pe aurul