— La câte vine trenul? întrebă Luli.

— La nouă şi ceva, răspunse Nathan în locul Ivii Catul Bogdan.

— V-aţi îngrijit de trăsură?

Tot Nathan răspunse.

— Am reţinut un automobil. Trebuie să sosească. Doamnă Luli, ce-i?

Luli îşi plecase capul pe masă, scăpând din mână paharul, care căzu cu un zgomot strident de fereastră spartă de furtună.

Şi Catul Bogdan, şi Nathan veniră lângă ea. Avea un gemăt sacadat. Apoi, un oftat adânc. Faţa căpătase o împietrire chinuită. Năduşise. Nasul i se subţiase deodată. O ridicară de pe scaun, ajutându-i să umble. O duseră încet în salonaş.

— Lăsaţi-mă cu haziaica.

O lăsară.

— Nathan...

— Stai, nu-ţi pierde cumpătul, vorbi Nathan, ştergându-şi cu palma sudoarea de pe frunte.

Şi-l pierduseră amândoi.

Bătură la uşă. Intrară în vârful picioarelor. Luli era Întinsă pe divan, acoperită cu un pled. Zâmbea. Obrazul apărea prea alb, chiar pe pernă.

— V-am speriat degeaba. Încep să mă simt mai bine. Continuaţi-vă masa şi duceţi-vă la gară. Sunt dezolată. Tocmai Gabriela să mă găsească în halul acesta...

Le zâmbi, cu un aer vroit ştrengăresc, ca şi cum i-ar fi păcălit.

Obrajii îşi recăpătau culorile, evoluând spre roş aprins.

— Luli dragă, rămân cu tine. Se duce Nathan la gară.

— Sigur, se oferi Nathan, plecând.

Luli părea suptă de o bulboană care apăruse în ea. Cehii i se dilataseră, privind cu spaimă spre Catul Bogdan.

Îi puse termometrul.

Între timp, venise şi dadaia.

Faţa lui Luli părea strâmbată de izbucnirile unui coşmar. Năduşea. Catul Bogdan îi şterse faţa cu batista lui, apoi îşi şterse faţa lui cu degetele. Se uită la termometru, urmărit de ochii lui Luli.

— Cât?

Abea-i auzi glasul. Drept răspuns îi zâmbi blând. scutură termometrul şi ieşi repede, făcând semn dadaiei să stea cu Luli. Telefona unui doctor, implorându-l să vie imediat.

Când automobilul cu Gabriela şi Nathan se opri în faţa casei din Fundacul Vechi, văzură o trăsură. Din urmă, cu un sunet de alarmă, îi ajunse şi automobilul Salvării.

— Ce-i, doctore? întrebă Nathan pe medicul care ieşea preocupat din salonaş.

— Trebuie operată imediat... Un acces de apendicită acută...

Ridică din umeri, parcă declinându-şi răspunderea.

Casa parcă se înnegrise, deşi toate lămpile ardeau.

O transportară pe targă. Ochii lui Luli, în friguri, nici nu putură zâmbi Gabrielei, care o întovărăşea spre uşă, cu capul aplecat asupra targei.

Porniră cu toţii la spital, printr-un oraş funebru.

Biserica Sfântului Spiridon îi întâmpină cu obraz şi cruce de moarte, din mijlocul ogrăzii spitalului, după ce porţile fură deschise cu un scrâşnet medieval.

Suiră scările lucii, intrând în mirosul fenicat al clădirii cu păreţi albi. Totul mergea încet: doctorii, infirmierele, pregătirile, timpul. Mînile lui Luli ardeau în mînile Sultanului de Argint văzut de ochii ei într-o depărtare de orizont nebulos ca al apusului lunii.

Apărură cei cu halate albe, aducând căruciorul. Rudele şi prietenii fură îndepărtaţi. Se adunară într-un fund de coridor, lângă o fereastră albastră de noapte de primăvară. De afară se auzeau glasurile unui Hristos a înviat: corul bisericii făcea repetiţie.

Calul Bogdan nu putea să-şi aprindă ţigara. Încercă de câteva ori. Renunţă. Rămase cu ea în gură, mozolindu-i cartonul.

Apoi, pe urma căruciorului, se îndreptară spre sala de operaţie. Luli nu mai era decât o învîlvoiere de păr negru deasupra unei frunţi de argint. Căruciorul parcă ducea struguri de Corinth şi un început de nimb.

Iar se adunară posomoriţi unul lângă altul, Gabriela, Nathan, Catul Bogdan, dadaia, haziaica, — despărţiţi parcă de stranele unei veghi funebre.

Timpul deveni enorm şi vid ca o catedrală pustiită.

Un doctor asistent apăru, evitându-le ochii.

Nathan îl apucă de mâneca halatului. Doctorul ridică din umeri.

— Sunteţi rudă?

— Prieten.

— O lasă deschisă...

Căruciorul reapăru, ducând rana unui trup fără cruce.

A doua zi, spre amurg, Luli muri subt ochii lor.

O infirmieră bătrână îi aprinse lumânarea, în timp ce dadaia îi închidea ochii.

— Dumnezeu s-o ierte!

Infirmiera deschise ferestrele.

VIII

PÂNĂ DUPĂ ÎNMORMÂNTARE, CA-tul Bogdan nu mai vorbi deloc cu nimeni. Fuma şi tăcea, auzind mereu clopote şi preoţi, cu nările pline de mirosul luminărilor aprinse, al tămâiei şi al florilor. De altfel, nimeni nu vorbea. Fiecare nou-venit era o altă tăcere: două de la Galaţi, părinţii, una de la Braşov, Gabriela, şi celelalte de la Iaşi.

Uneori, ochii vreunuia dintre ei o vedeau pe Luli — şi vie şi moartă: şi una şi alta erau atât de recente încât se îmbinau — şi începea un plâns, încă unul, ocolit cu oroare de ceilalţi.

Nathan, dadaia şi cu haziaica se ocupaseră de înmormântare.

Acum, Luli era în pământul primăverii, aşa cum o lăsaseră preoţii: roaba lui Dumnezeu, Lucia.

În casa din Fundacul Vechi, cei întorşi de la înmormântare făceau un fel de veghe a umbrelor. Toţi în haine de doliu, plânşi, tăcuţi, închişi în ei. Stăteau pe scaune, cu mînile încrucişate pe genunchi, ca în sala de aşteptare a unei gări, deşi nu mai aşteptau nimic. Luli plecase.

Dar mai sinistre erau vizitele de condoleanţe.

Aristide Bogdan, care avea nevoie de votul lui Catul pentru o alegere la Universitate, profită de moartea care deschisese uşile casei din care plecase după moartea primei lui soţii, intrând cu Agatha. Veni cu cravată neagră şi mînile întinse spre Catul Bogdan, numindu-l „Bietul meu copil”. Catul Bogdan era atât de pasiv, încât se lăsă cuprins în braţe şi sărutat. Apoi veni rândul socrilor. Între timp, Agatha, care nu cunoştea casa, începu să o viziteze odaie cu odaie. Pe terasă îl găsi pe Nathan, care-şi fuma pipa. Aprinse şi ea o ţigară, aşezându-se pe fotoliul de alături. Nathan întoarse capul, o văzu profilată cu buze roşii pe dealurile doamnei Luli şi, fără să spuie nimic, se ridică şi plecă.

— Nathan.

Nu-i răspunse.

— Deprimantă casă!

îşi isprăvi ţigara, îşi refăcu în oglindă figura, împrospătându-şi culorile, şi se întoarse în casă, făcându-i semn lui „papa Miţo” că e timpul să plece.

Mai veniră câţiva magistraţi, cunoscuţi de-ai lui Teodor Novleanu, şi câţiva profesori universitari.

Apoi. din nou, umbrele rămaseră între ele. Haziaica Ii adună pe toţi în jurul mesei. Se supuseră automat acestei deprinderi, dar şi masa tot o veghe deveni, cu batiste la ochi şi fum de tutun.

După masă. Teodor Novleanu, condus de haziaica, intră în odaia dadaiei. O găsi la fereastră, cu lumina stinsă.

— Dadaie, noi plecăm mine