la tine, cu tălpile goale aş fi călcat pe şuierul morţii mele, aducîndu-ţi-o să-i închizi ochii. Dar la poarta casei tale veghează dragostea — şi mi-am tras paşii înapoi ca la ieşirea cu icoană din biserică...”

De-atunci n-o mai văzuse. „Cânt cu mâna întinsă subt cerul gol. ca odinioară cei neîmpăcaţi la răspântii de drum: Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea mea”

El trăise fericit pe mările din jurul Europei... „Mi-e sufletul ca tufişul Păiurului pe coasta Mării Negre: numai ghimpi curbi care-au încununat odată fruntea lui Hristos”.

Fumă ţigară după ţigară, fără să-şi dea seamă.

Şi Nathan, pipă după pipă.

Două fumuri se învecinau necontenit, ca de pe două acoperise de cătun bătut de viscol. Luli şi Lorelei. Luli şi Gabriela. Odată le cunoscuse, amândouă apărându-i de la aceeaşi fereastră de unde le privise coborând dintr-o trăsură de altădată, din care adia şi amintirea mamei lui.

Şi inima lui nu mai ştia. Aceeaşi milă pentru amândouă, pentru o suferinţă veche şi pentru una care poate abea avea să înceapă. Pe amândouă ar fi vrui să le cuprindă în braţe şi parcă de nici una nu se mai putea despărţi. Inima lui nu întâlnise mai tragică răspântie.

— Nathan, sunt trist.

Tresăriră.

Luli apăruse la spatele lor, fără să o audă. Era calmă. Se pudrase. Ochii nu mai păstrau nici o urmă. Avea pe umeri o haină de lână, deşi afară, amurgul de primăvară venit peste pomii înfloriţi nu le înfrigura florile încrezătoare în haina lor subţire.

Se ridicară.

— Ce faci, Luli?

— Sunt gata de plimbare.

 

 

 

VII

 

 

APROPIEREA SFINTELOR PAŞTE dădea trecerii zilelor de primăvară un fel de solemnitate mistică. Parcă se întorceau foile unei Evanghelii cu strălucirea primăverii numai în scoarţe.

Într-o zi, Luli văzu calendarul din antreu cu foaia la zi. Îşi aminti că uitase de câteva zile să rupă foile.

— Tu le-ai rupt? îl întrebă ea pe Catul Bogdan.

— Nu ştiu bine. Eu, sau Nathan, sau poate haziaica.

Luli nu insistă.

Haziaica împreună cu dadaia începuse marea grijitură. Dadaia grijea salonaşul lui Luli şi ietacul. Haziaica. având subt ordine pe ceilalţi servitori, care nu apăreau deloc prin casă, restul odăilor.

Luli îşi petrecea timpul pe terasă. Într-un scaun de pânză cu alungire, cu picioarele înfăşurate în pled.

Nathan era aproape mereu în preajma lui Luli. Uneori venea la dejun, rămânând până după masa de seară; alteori venea după dejun, luându-şi cafeaua acolo.

Într-o zi, dadaia îi aduse lui Luli în poală câţiva puişori aurii de găină, abea ieşiţi din ou. Luli îi culese câte unul în palmele adunate, îşi dezmierdă obrazul de puful lor auriu şi-i dădu îndărăt.

Cu toate că Universitatea era închisă, Catul Bogdan se ducea în fiecare zi, subt pretextul unor consfătuiri la rectorat în legătură cu mişcările studenţeşti şi cu problema închiderii căminurilor. Nu mai primise nici o scrisoare de la Lorelei, dar cerceta zilnic dacă nu i-a venit vreo scrisoare la Universitate.

Gabriela îşi anunţase sosirea. Se dusese dintii să-şi vadă părinţii Ia Bucureşti, rămânând cu ei câteva zile.

Într-o noapte, Catul Bogdan se deşteptă având impresia că-i privit.

Pe jumătate ridicată din pat, Luli îl privea prin întuneric.

— De ce nu dormi, Luli?

— Am visat rău şi m-am trezit.

Luli îi dezmierdă fruntea blând, cuprinzîndu-i-o apoi în palma ei subţire, ca şi cum ar fi vrut să-i ia mulajul.

— Dormi.

Şi se culcă şi ea. O cuprinse cu un braţ, adunându-şi trupul lingă al ei. Nu mai putea dormi. Era neliniştit. Simţi un tremur uşor în trupul de alături. Acoperi cu mâna obrazul lui Luli. Era ud.

— Luli...

O tăcere, o lină mişcare de lacrimi.

— Am visat rău. Nu-i nimic. Sunt nervoasă. Am să dorm şi-mi trece.

Nu-şi dădu seamă când adormi, dar avu din nou, după ani, visul cel simplu şi răscolitor al vieţii lui. Mână caldă care-i apuca mâna, lăsându-l apoi singur. Mână mai tristă decât genele Madonei. Se deşteptă cu mâna lui Luli în mâna lui. Dormea. Îi auzea respiraţia regulată... „...Şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear...”

I se umeziră ochii abea deşteptaţi din somn, fără să ştie care-i mâna pe care o plânge: a mamei lui, a lui Luli sau a lui Lorelei... Vâsle triste în apele amare...

Adormi cu inima grea, cerând somnului uitare.

Paloarea venită pe obrajii lui Luli pe terasă, subt ochii lui Nathan după un râs învins, apărea prea des acum.

— Doamnă Luli, nu te simţi bine?

— Poate... E ceva nelămurit...

Grijitura se isprăvise. Parchetele lustruite aduceau mirosul de ceară şi terebentină al sfârşitului vacanţelor mari în nara copilului întors acasă şi tuns pentru şcoală. Grijită, casa îşi pierduse din intimitate. Parcă devenise nouă, uitând că a fost locuită şi până atunci. Numai biroul lui Catul Bogdan fusese cruţat de legea gospodinelor. Lucra. Nu la ultimul roman. Spunea că adună şi înseamnă materialul unui roman nou.

Nathan aştepta sosirea Gabrielei cum aştepţi fulgerile şi ploaia când nouri nevăzuţi încă încing arşiţa, dând nervilor scântei şi inimei o ghemuire înfricoşată.

Prezenţa lui Luli întinsă pe terasă dădea primăverii o tristeţă atât de sfâşietoare, încât Nathan ar fi dorit parcă s-o sfarme ca pe-o oglindă dintr-acelea do poveste, în care apare, între luminări aprinse la miezul nopţii, craniul morţii, fotei care-şi înfruntă ursită, chemându-i chipul.

— Nathan, oare fericirea e în renunţare la tine, devotîndu-te altora?... E greu să renunţi la tine?

— E greu să fii erou.

— Totuşi, aş vrea să fiu infirmieră sau misionară undeva la capătul lumii. Cred că devotîndu-mă nenorocirii altora, mi-aş pierde orgoliul...

Buzele ei avură o mişcare de pasăre care nu mai poate zbura.

— Doamnă Luli, ce e? se alarmă Nathan, scăpându-şi pipa.

— Nu. nimic... M-am speriat prosteşte. Am avut un fel de durere...

Părea că ascultă, căutând să descopere ceva care trecuse fulgerător.

— A trecut.

Dar năduşise?.

— Haidem la masă. Trebuie să mergem la gară. Vine Gabriela.

Îi anunţară pe Catul Bogdan, aşezându-se toţi trei la masă, tăcuţi. Pentru nici