Luli medită o clipă, stăpânindu-şi sacadele unei izbucniri de râs care dacă s-ar fi pornit ar fi ajuns până la lacrimi. Cu acest râs, abea învins, îl privi din nou pe Nathan.

— Dragă Nathan, am un secret... —

— Doamnă Luli, o întrerupse Nathan, după ce-i văzu lupta cu râsul; îţi doresc câte un astfel de secret în fiecare zi a anului.

— Nu-nu-nu, se apără Luli. Ajunge unul. Dar nu ţi-l pot spune, Nathan, deşi eşti duhovnicul predestinat al unor astfel de secrete.

— Doamnă Luli, e un secret în doi?

— În două, zâmbi Luli enigmatic.

Nathan păru că ceteşte cu atenţie un text nevăzut.

Luli avea o sclipire de râs pe faţă, urmărind expresia lui Nathan.

— Doamnă Luli, începu el rar, ca cineva care-i pe punctul de-a dezlega o şaradă.

— Nathan, chiar dacă bănuieşti, taci, şi aşteaptă.

— Mi se pare că ştiu, dar ceea ce-mi scapă e cauza veseliei de astăzi. De ce nu ieri, şi alaltăieri?... Ori doamna Luli e o mare actriţă?

Dar efortul lui Nathan de-a recapitula amintiri pentru a dezlega o problemă transmisese şi lui Luli aceeaşi orientare. Şi ea recapitula, la lumina de fulger a unei bătăi de inimă, amintiri, pentru a lămuri o îndoială atunci răsărită din vorbele lui Nathan.

Şi, deodată, Nathan o văzu subt ochii lui complet transformată. Albă ca bătută de brumă. Cu ochii măriţi ca atunci când plutesc asupra unui ţipăt care n-a pornit din buzele încleştate.

Fugi. Intră în salonaş. Se duse de-a dreptul la biroul ei. Văzu corespondenţa prin care-i umblase cineva. Şi găsi plicul scrisorii de la Gabriela pe birou, deşi îl ascunsese în mapa cu scrisori.

— Luli! Luli!

Glasul lui Catul Bogdan se apropia, chemând-o.

Îl auzi vorbind cu Nathan.

— Ei, Luli, unde plecăm?

— Mi-ai umblat prin scrisori?

Catul Bogdan şovăi numai o clipă. Glumi.

— Eu n-am dreptul să fiu gelos?

Luli încercă să zâmbească.

*

Multă vreme. Catul Bogdan şi cu Nathan îşi învecinară tăcerile preocupate. Şedeau pe terasă. Şi unul şi altul se gândeau la Luli. Absenţa ei şi amintirea obrajilor ei albiţi deodată dădeau primăverii tristeţea pe care o are când e privită de pe terasa unui sanatoriu.

Tăcerile lor se despărţiră, luând alte drumuri. Catul Bogdan nu izbutea să priceapă de ce-o invitase Luli pe Gabriela ştiind că-i „L”. Abea acum îşi lămurea reacţia lui Luli. după ce văzuse întâia scrisoare. De vreme ce era în corespondenţă cu Gabriela, desigur că de atunci îi recunoscuse scrisul. Cea mai bună prietenă a ei!... Ca şi cum Nathan i-ar fi scris lui Luli o scrisoare de dragoste... un poem, dar sensul era al unei scrisori de dragoste, al unei mărturisiri. Îl privi o clipă pe Nathan, pe furiş, şi clipa comparativă îi dărui un uşor zâmbet care-l împiedică să simtă reacţia lui Luli, fiindcă Nathan era cu totul altceva decât Gabriela. Se simţea incapabil altfel decât noţional să fie gelos din cauza lui Nathan. În fond, însă, conţinutul singurei scrisori cetite de Luli nu avea suficientă consistenţă ca să provoace o gelozie reală. O înţepătură, da. Mai mult, nu. Păstrase scrisoarea, dar o cetise de atâtea ori, încât o ştia pe dinafară. Şi-o reaminti fragmentar: „Sunt între cele patru zări: răspântia lor...” „Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund”.

Atât cunoscuse Luli din scrisorile lui Lorelei: renunţarea la el şi poate mărturisirea unei devoţiuni literare, ceva mai pasionată, dar şi mai platonică prin expresie. Luli nu mai citise şi a doua scrisoare, cu toate că i-o arătase: mândrie?... Despre celelalte opt nu mai ştia nimic. Desigur însă că scrisoarea Gabrielei, dacă nu deşteptase în Luli o gelozie propriu-zisă — n-avea obiect —, în schimb dăduse prietenei ei din copilărie şi adolescenţă accentul unei perfidii, descoperit prin surpriză. Exact impresia pe care ar fi avut-o şi el, dacă Nathan i-ar fi trimis lui Luli o astfel de scrisoare, păstrându-şi însă anonimatul faţă de Luli.

Atunci, de ce-o invitase pe Gabriela la ei, ştiind cine-i?

Sensul exact al invitării Gabrielei îi scăpa, deşi mândria lui Luli, amestecată cu înfruntarea experienţei directe, puteau să explice dorinţa ei de-a o avea pe Gabriela în timpul vacanţei de Paşti în casa ei, alături de ea şi de el.

Dar care putea fi explicaţia veseliei lui Luli când o anunţase că a intrat în vacanţă, propunându-i o plimbare, urmată fulgerător de întristarea ei...

Văzuse că i-ă umblat printre scrisori — ceea ce nu se întâmplase niciodată până atunci — descoperind şi scrisoarea Gabrielei, pe care o uitase prosteşte pe biroul ei, după ce-o luase din mapă... Şi?... Îşi dăduse seamă Luli că a descoperit identitatea lui „L”? Probabil.

Dar Gabriela? Dar Lorelei, care venea în casa lor, numindu-se Gabriela?...

Gândul lui făcu un salt peste ani, revenind la fereastra trenului oprit în gară cu cireşe. Şi lăsând-o pe Luli să se împiedice, răsturnându-şi cireşele pe peronul gării, o privi pe Gabriela, care o îndemna pe Luli să se urce în tren, spunându-i „Luli” cu un glas dulce, aerian, de cântec auzit sus, între crengi care ascund pasărea acelui cântec.

— Lu-li...

Ascultă acum glasul, nu numele. Glasul lui Lorelei...

...Apoi o întâlnise în cancelaria şcolii, în fund, lângă fereastră. Vorbele cu tei înfloriţi... Ochii ei îl priveau de alunei. Abea acum îşi aducea aminte privirea lor... „Cine nu cunoaşte trudă şi setea închise într-un bulgăre de sare să stea la o parte.”

Şuviţe ruginii pe tâmple, care dădeau o melancolie de toamna genelor plecate peste ochii negri. „...Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă el cu dragostea de mină şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear”

Abea o zărise la nunta de la vie. N-avea ochi pentru ea. „…De-ar fi fost să trec prin ierburi cu şerpi ca să ajung până