în viaţa lui Catul Bogdan. Poate că tocmai de asta teama lui Nathan sporise. Frică pe care-o ai într-o cameră goală cu uşa zăvorită şi ferestrele luminate de soare e mai lăuntrică şi mai chinuitoare decât frica de hoţi într-o casă întunecată.

Mereu nu se întâmpla nimic şi mereu doamna Luli avea mini de călugăriţă fără de mătănii şi carte de rugăciuni.

Mintea lui Nathan, mereu neliniştită şi mereu iscoditoare, cercetase şi gândul unei boli încete. Dar nu putea surprinde nimic care să anunţe boala. Nu îndrăznea s-o întrebe pe Luli, dar de câteva ori, pornind de la literatură, Nathan orientase discuţia spre boli.

— Nathan, ştii ce cred eu? Să nu râzi! Că numai sufletul deschide uşa bolilor. Adică nu. Mai exact: că bolile intră când sufletul uită să închidă uşa, sau se dezinteresează de ea. Las la o parte accidentele. Acelea-s hazard ca în toate cele. N-am dreptate?

Astfel de gânduri în mintea lui Luli, care nu împlinise încă douăzeci şi patru de ani, dădeau lui Nathan mai multă melancolie decât boală incurabilă a sluţeniei.

De altfel, mai toate discuţiile lor din ultimul timp se aplecau spre moarte, spre viaţa judecată, nu trăită — ca şi cum amândoi ar fi făcut pe terasă cură de aer şi de soare la un Davos oarecare al unei altitudini apline.

Într-o zi Nathan veni cu o nouă sugestie.

— Ce mai face domnişoara Gabriela Nei?

O cunoscuse la nunta lui Luli.

— E profesoară la Braşov. Ţi-aduci aminte de ea V

— Să uit eu pe cineva din alaiul doamnei Luli I Se poate? Ce-ar fi dacă am răpi-o Braşovului?

— Ar fi foarte bine. Dar e greu...

Luli începu să râdă, privindu-l pe Nathan.

— Nathan, tu şi Gabriela aţi fi o pereche perfectă.

— Doamnă Luli, protestă Nathan; nu mă gândesc la mine.

— Dar am eu dreptul să mă gândesc la prietenii mei.

O clipă, tăcură amândoi, uşor jenaţi, fiindcă şi unul şi altul îşi amintiră unul pentru altul rasa lui Nathan şi toate reculurile penibile, inerente unei astfel de discuţii. Dar Luli se grăbi să repare.

— Nathan, în timpul şcolii nu poate veni. Dar o invit de Paşti. Mi-ai dat o idee foarte bună. O aducem şi pe ea pe terasă şi începem un taifas...

Nathan sperase altceva pentru Luli decât un „taifas”. Dar tăcu, mulţumindu-se deocamdată şi cu atâta.

La masă, Luli îl întrebă pe Catul Bogdan:

— Vrei s-o invit pe Paşti pe Gabriela?

— Vai, Luli, e nevoie să mă întrebi! Tot ce-ţi face ţie plăcere... Dar unde stă Gabriela?

— Nu ştiai? La Braşov.

 

 

 

VI

 

 

RĂMAS BUN.

Mă numesc numai Lorelei. Legenda spune că am ucis.

Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lingă el cu dragostea de mină şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear.

Mi-e sufletul ca tufişul Păiurului pe coasta Mării Negre: numai ghimpi curbi ca re-au încununat odată fruntea lui Hristos.

A trecut o ploaie de primăvară şi s-a ţesut în zare brâul frânt de mătasă al curcubeului; cu el îmi încing mijlocul şi mă duc.

Lorelei

 

Catul Bogdan rămase cu ochii uzi după lectura acestei scrisori: a zecea. Ultima. Chiar dacă n-ar fi fost decât un poem cu zece file, nu renega umezeala care însoţea pe prag de gene plecarea lui Lorelei. Era trist. Poate că poemul era un epitaf real. Poate că dispărea o viaţă anonimă, dar atât de legată de inima lui, încât ochii o plângeau fără s-o fi privit vreodată.

Era singur într-o cancelarie a Facultăţii de litere. De afară şi dinlăuntru venea zvon de glasuri tinere. Primăvara era în zilele gloriei ei, trecând din zi în zi, din cer în cer, cu lumini pe subt cupole de soare ca o tânără împărăteasă bizantină.

„Rămas bun...”

Aveau din nou să înflorească teii: Rămas bun.

Aveau să vie zilele de vară: Rămas bun.

Sufletul cobora treptele melancoliei, ducându-se spre mările amare care bat ultima treaptă a palatului ei palid.

Scrisoarea îl răscolise ca o veste venită din viaţă, deşi totul se petrecuse dincolo de viaţă.

Până când ultima scrisoare legându-se prin saltul amintirii cu cea dintii îi aduse întrebarea de atunci. „Cine”? Şi, ca şi atunci, privi cu de-amănuntul scrisul şi apoi plicul. Avu o mare tresărire, căci pecetea poştală spunea cu litere nete: Braşov. Întâia scrisoare purta pecetea Râşnov: localitate de lângă Braşov...

„— Unde stă Gabriela?

— Nu ştiai? La Braşov.”

Gabriela Nei?

Ea, Lorelei?

Era ultima lecţie din preajma vacanţei de Paşti. Pluteau Floriile pe feţele tinereţii din bănci, chemând poemele spre ele. Le ţinu o lecţie scurtă, dându-le drumul în primăvară cu un: „Sărbătorile cu bine”.

Luă o trăsură, ajungând acasă mai devreme decât de obicei. Luli era pe terasă cu Nathan. Intră hoţeşte în salonaşul ei, căutând prin corespondenţa lui Luli scrisoarea prin care Gabriela îşi anunţa sosirea la Iaşi. O găsi în mapa cu scrisori, la fund. o luă. aruncând numai o privire pe adresă. Mâna lui Lorelei scrisese: „Doamnei Lucia Bogdan. Fundacul Vechi. Iaşi”.

Ea era.

Lorelei trăia.

Lorelei venea.

Afară era primăvară,

— Luli! Luli!

O sărută lung pe un obraz şi pe celălalt.

— Ce s-a întâmplat?

— Am luat vacanţă.

Luli îl privi atentă şi, văzând că bucuria lui era reală, tinerească, fără de nimic simulat — avu un inexplicabil oftat de uşurare şi, veselă ca pe vremea teilor înfloriţi de Ia Galaţi, îi sări de gât.

— Nathan, astăzi e o zi mare, îl vesti ea cu tot aurul soarelui pe faţă, din braţele Sultanului de Argint.

— Luli, hai să ne inaugurăm vacanţa printr-o plimbare.

— Unde?

— Unde vreţi. Îl luăm şi pe Nathan.

— Ai dat vacanţă şi romanului?

— Sigur. Numai ţie nu. Mă duc un moment să-mi strâng hârtiile din birou şi plecăm. Vă stau la dispoziţie.

— Unde mergem, Nathan? îl consultă Luli, ca şi cum gândul ei dus în altă parte ar fi fost incapabil să răspundă la o astfel de întrebare străină de ceea ce o absorbea.

— Dă-mi voie să-ţi pun dinţii o întrebare. Şi eu simt că e