mănânc, mă culc şi iar mă scol. Gâde citează cazul cuiva care s-a sinucis scriind un bileţel în care spunea laconic: „Prea mulţi nasturi de încheiat şi descheiat în fiecare zi”.

— Doamna Luli, dacă nu mă înşel, n-a împlinit încă douăzeci şi patru de ani?

— Te înşeli, Nathan, având dreptate. Aş fi încântată să cochetez cu bătrâneţea la douăzeci şi patru de ani neîmpliniţi. Dar nu-mi mai simt vrâsta ca o realitate decât în oglindă, şi încă...

— Doamnă Luli, primăvara deprimă mai tare decât toamna.

— Oare?

— Sigur.

Luli zâmbi potolit.

— Ai devenit soră de caritate, Nathan. Înainte aveai numai un pacient, acum ai doi.

— Soră de caritate, nu. Frate pur şi simplu.

— Nathan dragă, nu ştiu unde am cetit, poate că într-un roman rusesc, ceva cam aşa: „Nu poţi pleca din tine însuţi;i.

— Dar acest „tine însuţi” e variabil. Poţi schimba o odaie punând o floare, deschizând o fereastră — dar un suflet!...

Soarele apunea. Luli se ridică, întinzând mâna lui Nathan care i-o sărută plecându-se adânc.

Şi intră în casă după Luli, făcând o reflecţie pe care i-o sugerase umbra sa: „Cyrano îşi vedea nasul; umbra mea depăşeşte pesimismul nasului lui Cyrano”.

*

De un timp, prezenţa primăverii la ferestre făcea din bucuria vieţii ceva exterior casei din Fundacul Vechi, cu toate că de câte ori se întorcea de la Universitate, Catul Bogdan umplea casa de flori, fără să fie făţarnic.

O iubea pe Luli şi n-o înşela. Nu se uita la nici o femeie cu dorinţă în ochi, nedorind în nici una ceva ce n-ar fi găsit în Luli. Fără să-şi fi pierdut preţul pentru inima şi mintea lui, Luli parcă-şi pierduse unicitatea. Nu împărţea nimic cu Lorelei, care de altfel nu era decât un nume şi un cântec nevăzut la ferestrele primăverii. Dar exista şi Lorelei ca o prelungire emotivă a lui Luli, dincolo de strictul contur al fiinţei ei.

Luli, Lorelei, Sunet. Ecou. Acelaşi lucru şi totuşi altceva. Pe Luli o vedea şi o avea; pe Lorelei o căuta fără de speranţa şi poate că nici voinţa de-a o găsi. Lorelei era un semn al necunoscutului.

Dar se întâmpla ceva curios. Până atunci o socotise pe Luli ca o primejdie — involuntară, desigur — pentru libertatea sufletească pe care i-o cerea scrisul. Din acest punct de vedere se apăra oarecum de fericirea de-a fi lingă Luli, închizându-se în birou, şi uneori şi în migrenele reale sau simulate, ca într-un refugiu sigur.

Dar tocmai în birou era acum mai alături de Lorelei. Şi ea îl împiedica să scrie, limitându-i cu o emoţie libertatea minţii, neatârnarea ei. Totuşi, de accastă prezenţă nu se ferea, nici nu se apăra. Şi-n sufletul lui. Lorelei era lot un cântec nevăzut de la fereastră. Îl asculta, având parcă nostalgia unei plecări. Unde? Nicăieri. Dar niciodată nu mai era singur în el, nici sigur. Parcă aştepta. Avea sufleteşte acele tresăriri pe care le ai când aştepţi apropierea unui pas, la sunetul oricărui alt pas.

Nu-i mai arăta lui Luli scrisorile lui Lorelei, având certitudinea că izbuteşte să le treacă neobservate. Luli nu-l mai întreba, nu-l mai cercetă, acceptând vorbele şi explicaţiile lui, fără să le provoace, ca şi florile pe care i le aducea de câte ori se întorcea din oraş. O simţea pe Luli mai pasivă, mai potolită, uneori parcă şi melancolică, dar evita explicaţiile, preferind s-o răsfeţe, s-o iubească, să fie cu ea numai bun, numai gentil, fără nervi, fără curiozităţi apăsate.

O singură dată numai, Luli îl întrebase:

— Cum merge romanul tău?

— Lucrez încet. Am un subiect tare greu.

De atunci nu mai vorbiseră nimic despre literatura lui. De altfel, vorbele lui cu Luli erau de suprafaţă, deşi foarte afectuoase. Glumea cu ea, comenta pe alţii, uneori în treacăt şi câte-o lectură recentă, căutând mai ales să provoace alături de ea alintările drăgostii şi gemetele ei. Despre ei, nimic. Ca şi cum alipirile trupeşti — pasionate — şi convieţuirea fizică în acelaşi decor ar fi făcut inutilă discuţia despre ei, împărtăşirea de gânduri.

Se adunau mari tăceri, şi prezenţa lor solemnă de gheţari aducea clipe de panică parcă, dar îndată întinse de veselii improvizate, aşa cum orchestra de pe vapoare cânta mai însufleţit în ceasurile de primejdie, ca să înşele călătorii.

În fond, însă, Catul Bogdan nu se temea, fiindcă n-avea de ce. Pe Luli o iubea: era sigur. Iar Lorelei nu era o primejdie: apărea în viitor ca ceva lăsat în trecut. Nu putea să o uite, deşi n-o cunoscuse şi nici nu spera. Aşa că tot ce-i venea dinspre ea se revărsa asupra lui Luli, lui rămânându-i numai o nostalgie resemnată.

De câteva ori, Nathan îl vizitase în birou, sugerându-i călătorii în străinătate.

— Dinţii să-mi isprăvesc romanul.

— Ai tot timpul până la vară.

— Ştiu eu...

Ciudat! Nu-i venea să plece în străinătate numai cu Luli şi din cauza scrisorilor care-ar fi putut să vie în urmă. Hotarele României erau şi ale lui Lorelei. Se simţea bine În ţară.

Plecarea în străinătate cu Luli, oricât de ispititoare, îl îndestula mai puţin, ştiind că acolo nu-i Lorelei. Subt soarele străinătăţii, Luli parcă şi-ar fi pierdut umbra care o întregea complex, fără să i-o înstrăineze.

Nathan erau în greu impas. Luli nu-i spunea nimic, dar nici nu-i ascundea obrazul adevărat cu-n început de paloare.

De la Catul Bogdan nu putea afla nimic şi nici nu putea să-i mai reproşeze ceva, fiindcă n-avea ce: decât întristarea lui Luli. Dar prin viaţa lui actuală. Catul Bogdan n-o mai ocolea pe Luli ca odinioară, la începutul romanului. O întovărăşea mai mult, făcea şi plimbări cu ea, uneori se duceau toţi trei la teatru şi la cinematograf. Aşa că Nathan, cu toată calitatea ochilor lui, nu izbutea să descopere fisura mărgăritarului, simţindu-i numai matitatea treptată, sleirea sură.

Dar Nathan nu se mărginise numai să vadă şi să audă ceea ce se întâmpla în casa din Fundacul Vechi. Atribuind lui Luli acel dar de divinaţiune intuitivă graţie căruia o femeie autentică poate simţi ceea ce vine, fără să fie informată, îl spionase pe Catul Bogdan, călcându-şi pe inimă legea discreţiei, pe care-o respectase totdeauna. Şi nu aflase nimic. Nu descoperise nici o femeie clandestină