— Păstreaz-o. E a ta.

— Luli, n-am nimic de ascuns. N-am nici o vină.

— Mi-ai fi arătat-o?

— Sigur.

— Sigur? Sigur?...

— N-am vrut să ţi-o arăt faţă de Nathan. După aceea ai plecat Crede-mă, Luli.

Luli respiră lung.

— Iartă-mă.

I se umpluseră ochii de lacrimi. Catul Bogdan o luă în braţe, simţind-o ostenită, moale, copilăreşte încrezătoare în trupul lui bărbătesc. Şi el era foarte ostenit Deşi o adăpostea în braţele lui, amândoi erau parcă pe-o margine de drum lung, rezemându-se unul de altul, istoviţi deopotrivă.

S-auzea numai focul din sobă, şi la fereastră, ca o mătasă veche, foşnetul uscat al ninsorii.

Luli parcă se deşteptă din somn, ştergându-şi ochii. Apoi zâmbi, dezmierdând cu obrazul ei obrazul de alături.

— Îţi mulţumesc pentru flori. Mai eşti supărat?

— Nu, Luli, ţiu! Niciodată nu pot fi supărat pe tine: Te iubesc, Luli, o strig în faţa lumii întregi. Nu simţi, Luli, cât de mult te iubesc? Ce nevoie am de tine? Uite, de când ai plecat de acasă, nu mai eram om, nu mai puteam face nimic. Simţeam că înnebunesc dacă nu vii...

— Drăguţule, drăguţule şi bunule, alunei de ce nu eşti deschis cu mine? De ce le temi de mine? De ce nu-mi spui drept? De ce fugi? De ce te ascunzi?

— Ştiu eu, Luli? Omul e un ţesut de contradicţii şi absurd.

— Şi când iubeşte?

— Mai ales.

— Atunci eu de ce sunt altfel? De ce nu-ţi ascund nimic?... decât dragostea mea...

— Mi-o ascunzi? zâmbi el.

— Uneori...

— Luli, tu eşti Luli: unică.

— Unică! oftă Luli. Adică singură.

— Nu. Luli, doi. Suntem doi, alături, Împreună, strânşi şi striviţi într-aceeaşi mina dulce şi năprasnică.

— N-ai răcit cumva?

— Nu. Nu te speria. Am fost de câteva ori afară cu capul gol, şi strănut! Nu-i nimica.

— Ai fost afară? Cu capul gol? pentru mine?

— Da, Luli. de ce?

Abia izbuti s-o prindă lingă scară. Voia să se ducă afară să stea cu capul gol în ninsoare, drept pedeapsă. Cu greu izbuti să o facă să renunţe. O aduse de acolo în braţe, dar complet transformată. Era numai în jurul lui şi pentru el, supusă, devotată, neştiind ce să mai facă. Îi pregăti cu minele ei un ceai fierbinte cu rom; îl puse în pat cu de-a sila, îi dădu aspirină, îi făcu masaj cu alcool pe creştetul capului, legându-l cu un turban, înteţi focul în soba. şi numai după ce-l văzu la adăpost, doftorit şi liniştit, se odihni, stând lângă el pe marginea patului, gata să-l vegheze toată noaptea.

— Vrei să-ţi cetesc ceva?

— Nu, Luli, pe tine te vreau. Altă carte nu-mi trebuie.

începu să se dezbrace repede, apărând din ce în ce

mai ispititor sprintenă, pe măsură ce hainele cădeau de pe ea. Trupul ei incomplet despîrlit avea palori aurii de miez de banană coaptă, dând celui care-l privea cu ochi lucioşi nevoia să muşte şi fiorul acestei pofte.

Dar Luli stinse lumina, continuând să se dezbrace prin întuneric, abea zărită dincolo de aleea de rubin a jarului din sobă.

Când o avu alături, lipită de el că apa vie de malul stâncos, o întrebă pe pragul cufundării în noapte:

— Luli, de unde ştii tu când îţi ascund ceva?

Luli oftă adânc.

— Cum să nu ştiu când trăiesc numai în line?

V

DACĂ AR FI FOST SĂ TREC PRIN-tr-o pădure cu lupi ca să ajung până la tine, aş fi ajuns cu zdrenţele tinereţii mele sfâşiate, dându-ţi ultima ei picătură.

De-ar fi fost să trec prin ierburi cu şerpi ca să ajung până la tine, cu tălpile goale aş fi călcat pe şuierul morţii mele, aducîndu-ţi-o să-i închizi ochii.

Dar la poarta casei tale veghează dragostea — şi mi-am tras paşii înapoi ca la ieşirea cu icoană din biserică.

Cânt răguşit pe subt ferestrele casei tale, cum cântă copiii italieni pe străzile oraşelor noastre, în mizeria frumuseţii lor cu ochi mediteraneeni.

Cânt cu mâna întinsă subt cer, ca odinioară cei neîmpăcaţi la răspântii de drum: Ascultaţi, voi toţi bucuria şi durerea mea.

Lorelei

*

Casa din Fundacul Vechi era plină de ghiocei şi toporaşi. Prezenţa lor era proaspătă ca întâia apariţie a lui Luli în casa din Fundacul Vechi.

Luli şedea acum la fereastră, cu paltonul pe umeri, privind cerul, aşa cum privise jarul la gura sobei o iarnă întreagă, în acelaşi salonaş unde odinioară o mamă îşi aştepta moartea alături de copilul ei.

Afară, grădinarul dezbrăca trandafirii din hainele de iarnă. Mirosea a pământ răscolit. Florile erau pe-aproape: zâmbeau ca fetiţele îmbulzite după o uşă, aşteptând să năvălească pe covorul bunicilor.

Zborul cocorilor şi al rândunelelor trecuse peste somnul caselor, venind din marea călătorie cu un cer de culoarea mărilor meridionale.

Soarele răsărea cu proră de aur şi apunea cu pânze de purpură.

Cornul înflori galben ca mălaiul în mâna unei ţărăncuţe cu ochi albaştri.

Într-o noapte, zarzării răsăriră uzi din fundul unei mări, aducând în braţe faguri de mărgean trandafiriu. Din urmă îi ajunseră şi piersicii cu braţele pline de şiraguri de mărgean aprins.

Abea deşteptat din somn, pământul îşi îmbrăca hainele de dans.

— Doamnă Luli, cred că ar trebui să plecaţi.

Stăteau împreună pe terasă. Aurul nou al soarelui îşi recăpătase întâia căldură de primăvară. Catul Bogdan era la Universitate.

— De ce să plecăm?

— Iaşul are ceva morbid. E un oraş pentru pensionari. Patria doamnei Luli e Italia.

— Nathan, ai impresia că suntem bolnavi?

— Protestez în numele doamnei Luli.

— Numai?

— În numele lui Tăni protestează doamna Luli.

— Îţi mulţumesc, Nathan, dar aveai dreptate când mă alungai de la Iaşi. Am impresia că am îmbătrânit. Sunt ostenită. Nu mai am resort. Zilele trec identice. Mă scol, mănânc, stau,