Ningea necontenit asupra săniei oprite în plin câmp pustiu. De unde-i venea impresia de vară?...

Cine este Lorelei? Bătrâna? Toţi fulgii aveau o sclipire de pietre albe subt care nu era nimic.

Judecata lui Nathan îi apăru grosolană şi abjectă.

Lorelei era tânără şi frumoasă. Acest parfum venea din vorbele ei.

Unde? În care oraş? La fereastra cărei case? Lorelei... Blondă? Numele era blond ca teii înfloriţi. Teii, teii de-atunci... Şi deodată se gândi la Luli.

O dori cu atâta panică, încât strigă birjarului:

— Mâna repede!

Ascunse scrisoarea, fără să ştie ce va face cu ea. Mai devale de Universitate, îl întâlni pe Nathan. Opri sania.

— De unde vii la ora asta? îl cercetă Nathan, suindu-se.

— Sărut mina la cacanaş Nathan.

Catul Bogdan se jenă să mintă în auzul muscalului întors cu faţa spre ei.

— Am făcut o plimbare, după curs. Mă cam durea capul.

— Fără de doamna Luli?

Nu răspunse. Dar făcu semn birjarului, care pornise spre casă, să întoarcă, luând-o la vale. Îl opri la o florărie din centru. Cumpără iar toate florile vrednice de Luli, dând drumului spre casă, prin fulgi şi iarnă, un ciudat parfum de vară, care-l ducea spre Luli şi cu vorbele lai Lorelei.

Luli îl aştepta la uşă, ca şi cum ar fi fost îngrijorată, îi puse dintii florile în braţe, sfâşiindu-le hârtia de mătasă în care erau înfăşurate. Luli le primi fără să zâmbească.

— Unde-ai întârziat?

— M-a durut capul şi am fost cu sania până la Copou.

— De asta nu te-am întâlnit!

— M-ai căutat?

— N-are nici o importanţă. Am făcut o plimbare. Nimic nou?

— Nimic. Bună pace... Nu te simţi bine, Luli?

— De ce?

— Eşti preocupată, fără chef... Nu-i fi răcit cumva?

— Fii liniştit. Nu sunt bolnavă... Nathan, te rog, iartă-mă. Mi se pare că nici nu ţi-am spus bună seara. Dă-mi voie să te împodobesc cu o garoafă.

— Şi pe mine nu? Întrebă Catul Bogdan, dezbrăcându-şi blana, în timp ce Luli trecea tulpina unei garoafe roşii prin cheutoarea butonierii lui Nathan.

Îi dădu şi lui o garoafă. Şi, fără să mai prelungească dialogul de lângă uşă de intrare, se urcă pe scări înaintea lor, invitând-o pe haziaica să servească masa. Se adună cu încetul în jurul lor o atmosferă de constrângere. Nathan istorisea ceva. ştiind că nimeni nu-l asculta; şi el se gândea la altceva. Luli se ocupa exclusiv de masă şi serviciu. Catul Bogdan nu vorbea; mânca enervat, aruncând haziaicei priviri ostile de câte ori îi auzea glasul dulceag. Primirea pe care i-o făcuse Luli îi luase dintr-o dată elanul spre ea, adus de la Copou într-o clipă de panică penitenţă. Nici măcar nu-i mulţumise pentru flori. Simpla împrejurare că se plimbase puţin fără ea — plimbare care avea în versiunea lui un caracter medicinal, nu recreativ — nu justifică o astfel de primire, un astfel de ton. Luli se comportase ca şi cum ar fi ştiut despre existenţa scrisorii din buzunarul lui. Dar n-avea de unde să ştie, nici de ce să bănuiască. Astfel că răceala ei era nedreaptă. Îi făcuse un fel de „scerfă de menaj”, prelungind-o, şi pe deasupra în prezenţa lui Nathan. Pe nesimţite, enervarea iui creştea surd. autorizată de o logică falsă. În loc să se simtă vinovat faţă de Luli — fiindcă de data aceasta îi ascunsese efectiv ceva — se socotea nedreptăţit, ofensat, pentru că. deşi venise cu flori şi cu dorinţa de-a o avea pe Luli în braţele lui, ea îl primise rece. În schimb, sufletul împresurat de iritări nervoase îşi găsi de câteva ori refugiul subt ninsoarea de la Copou, în-vorbele lui Lorelei. Hotărât, era exclus să ^le'1 arate scrisoarea; lui Luli şi lui Nathan. Îi cuprindea într-acelaşi plural ostili fiindcă îi simţea în stare să o critice şi pe aceasta, caricaturizînd-o, strâmbându-i înţelesul, dându-i interpretări sarcastice. Ocrotea şi cu o duioşie întristată prezenţa lui Lorelei, hulită de ceilalţi, întrucâtva victima lor.

După masă se retrase în birou, aşteptându-şi acolo cafeaua, aplecat numai de formă asupra manuscrisului. Având preocupări străine de literatură, uită de cafea. Dar după un timp, o nouă ţigară aprinsă îi aminti absenţa cafelei. Parcă trecuse prea mult timp de când o aştepta. Se duse în sofragerie: stins, nimeni. De asemeni în salonaş. Deopotrivă în ietac. Luli nu era nicăieri. Sună lung, dând vibraţie mâniei. Haziaica apăru gâfâind.

— Unde-i duduia?

— A ieşit cu domnu Nathan.

— ...Bine. Pleacă.

Era umilit, furios şi îngrijorat. Aşa ceva nu i se întâmplase niciodată. Se uita cu mirare la cuierul gol. Într-adevăr, blana lui Luli nu era. Ieşise la plimbare cu Nathan, fără să-l anunţe măcar. În timpul nopţii Unde? Poate că se duseseră la un cinematograf. Se plimba prin casa pustie cu paşi repezi, fără astâmpăr, privind pe rând toate pendulele şi ceasornicele care enervau tăcerea cu toaca lor sarcastică. Mai bine de două ceasuri se plimbă prin casă, scoborîndu-se uneori Ia uşa din faţă, deschizând-o, ieşind afară cu capul gol: nimic. Fulgii cădeau pe Fundacul Vechi ca în Pohod na Sibir. Fiecare zgomot îl făcea să tresară. Aprinse pe rând luminile în mai multe odăi ca să alunge parcă tăcerea o dată cu întunericul. Dar, luminată, tăcerea devenea şi mai pătrunzătoare, lumină electrică exaltând-o parcă.

În sfârşit, auzi paşi care scârţâiau prin zăpadă. Năvăli spre uşă, deschizând-o cu violenţă, zmulgînd-o aproape.

— Slavă Domnului că te văd, Luli! De când te aştept!

— Mă aşteptai? Noapte bună, Nathan. Mulţumesc.

— Luli, de ce-ai plecat? o întrebă el rugător, scoţându-i şoşonii.

— Aveam nevoie de aer.

Îşi culcă obrazul pe genunchii ei.

— Luli, fii bună cu mine.

— Şi tu?

— Eu sunt bun.

— Milă?

— Dragoste.

Luli porni spre salonaş. Catul Bogdan o urmă.

— Luli, spune, de ce eşti supărată?

— Tu nu ştii?

— Fiindcă m-am plimbat singur?

— Mă supăr eu fiindcă stai singur în birou ceasuri întregi? zile întregi? Ţi-am cerut eu vreodată să-mi ţii de urât?

— Atunci?

Îl privea cu ochi atât de pătrunzători, încât se simţi iar dominat, intimidat, supus.

— Am primit încă o scrisoare.

— Da? Interesantă?

— Luli, fii drăguţă...

Îi întinse scrisoarea, scoţând-o din buzunar, cu o strângere de inimă şi pentru Luli, şi pentru Lorelei. Dar