După ce, în sfârşit, o isprăvi de cetit, o puse deoparte, aprinzându-şi pipa, părând că a uitat că lectura avea sensul unei consultaţii, nu al unei informaţii, — poate chiar şi al unui arbitraj.

— Bine, Nathan, nu spui nimic? Sau eşti şi mată sensibil la „apariţia talentului”?

— Vroiaţi să ştiţi la ce mă gândeam?

— Nu, Nathan, la ce gândeşti despre scrisoare.

— Îmi făceam o socoteală, vorbi Nathan fără zâmbet. Spune: „Cu zece ani în urmă ţi-aş fi spus «Cu-cu»”. Spune ea. Combinând această mărturisire cu anonimatul pe care ţine să-l păstreze, vom deduce că doamnă are cel pul în patruzeci de ani. Iar dacă e domnişoară, cu atât mai rău...

— Nathan, are sau n-are talent?

— Doamnă Luli, fetele bătrâne nu mă interesează.

După masă, când rămase singură cu Nathan, Luli,

care nu mai insistase în timpul mesei, îl întrebă din nou:

— Nathan, are talent?

— Şi dacă are?

— Are?

— Are, dar e urâtă, oftă Nathan.

— De unde ştii?

Nathan avu o scurtă şovăire neliniştită. Apoi se aplecă spre Luli, şoptindu-i confidenţial:

— Eu sunt

— Cine? „L”?

— Da, „L”. Am şi eu dreptul să fiu o femeie urâtă.

Luli tăcu, privindu-l lung.

— Nathan, eşti un prieten extraordinar...

IV

SCRISOAREA ACEASTA NU-L OB-seda. dar când şi-o amintea, uneori chiar în prezenţa lui Luli, avea ca o atingere pe inimă, pe care o cunoştea şi din experienţa scrisului: era semnul că a. apărut un personaj nou, că există. Acel „L”, adică acea „L” exista. Era o mască. Dar subt mască era un obraz. Şi deseori se gândea la acel obraz necunoscut. Dacă era singur, mişcarea spre acel necunoscut se putea numi vis. Sau mai degrabă tendinţă de-a reconstitui figura unei apariţii care te-a emoţionat în timpul somnului. Masca era catifelat intimă că o închidere de pleoape.

Căutarea zadarnică a fetei sau femeii care se numea „L” era un drum în el, adică devenise astfel.

Dar dacă se gândea la scrisoare în prezenţa lui Luli, se ascundea ca cineva care fură, simţindu-se vinovat fără vină.

— La ce te gândeşti?

— Ştiu eu... la nimic.

„Nimicul” însă avea iniţiala „L”. Şi răspunsul Ia întrebarea lui Luli era o minciună. Deşi poate că „minciună” e un cuvânt prea brutal pentru o astfel de nuanţa imponderabilă. Căci în fond se gândea la o femeie care nu exista decât printr-o simplă iniţială. Îşi clasa emoţia, fracţiunea de emoţie, între emoţiile literare. „L” devenea vecină cu Odette-a lui Proust, cu Irena lui Turgheniev, cu fetele lui Galsworthy, cu Madala Gray a Clemence-ei Dane — fum. Mai mult ficţiune decât realitate. Acel parfum de fin în lumină de lună al fetelor din paginile cărţilor.

Aştepta totuşi cu o depăşire de simplă curiozitate poşta zilnică. Se întâmpla ceva în univers, departe de el, care-i interesa inima. Posibilitatea să-i mai vie o scrisoare de-acolo dădea lumii de afară un accent de frăgezime şi mister, pe care-l avusese într-un an — parcă îndepărtat — Galaţul teilor înfloriţi, şi care mai apoi devenise Luli şi numai Luli pe mările din jurul Europei şi în casa din Fundacul Vechi. .

Dar Luli era soţia lui: o realitate, o certitudine, o adorabilă realitate sigură.

Pe când „L” era iniţiala necunoscutului. Dar nu mai venea nici o scrisoare, deşi o aştepta în fiecare zi, nemaiputând lucra concentrat între unsprezece şi douăsprezece, ora când sosea factorul. Auzea soneria, dar nu îndrăznea să fugă la uşă. Întârzierile haziaicei de-a-i aduce corespondenţa îi dădeau o nervozitate inexplicabilă pentru haziaica. Ea însă nu ştia că timpul măsurat cu bătăi de inimă face din zece paşi un drum care nu se mai sfârşeşte.

Renunţase să mai spere. Regretă, dar era şi mulţumit. Câştigase în schimb două lucruri: o nouă curiozitate pentru lumea exterioară, exact impresia pe care a-i avea-o ştiind că între stelele pe care le priveşti noaptea ar fi şi una locuită de cineva care te cunoaşte şi care poate te urmăreşte de acolo. Cerul acestei stele ar căpăta un sens emoţionant intim. Apoi mai câştigase liniştea de-a nu mai fi constrâns să-i ascundă ceva lui Luli. Deci, mormântul închis al unei nelinişti.

Surpriza şi neliniştea deveniră cu atât mai mari într-o zi, găsind la Universitate un plic cu scrisul cunoscut: „Domnului profesor universitar Catul Bogdan, Facultatea de literere, Iaşi”. Îşi făcu dintâi cursul, cu efort, având certitudinea că dacă ar fi cetit înainte scrisoarea, n-ar mai fi putut să facă nici atât. Apoi luă o sanie şi se duse la Copou, tocmai în fund, dincolo de Şcoala normală. Ca şi cum ar fi avut o întâlnire. Acolo opri sania şi ceti printre fulgi:

Am visat azi-noapte un şes înflorit cu o cărare la mijloc şi o piatră mare la capăt, o piatră netedă şi albă, lucind în soare. M-am încercat în joacă să dau la o parte. Apoi, înfierbântată, cu mare greu, am ridicat-o din loc. Mişunau gândacii şi viermii subt piatră albă. Şi, îngrozită, m-am deşteptat din somn.

Mi-e inima sură ca o minge de sare lucrată în ocne. Cine nu cunoaşte trudă şi setea închise într-un bulgăre de sare să stea la o parte.

Lorelei

Era ceva halucinant în tăcerea câmpiei şi a cerului închizând între două valve spaţiul cu fulgi.

„Lorelei?...”

Legenda Rhinului i-o îndepărta şi mai mult decât simpla iniţială de până atunci, deşi, în schimb, o frază a scrisorii i-o apropia atât de tare, încât parcă-i auzea glasul, simţindu-i şi respiraţia de după plâns: „Cine nu cunoaşte trudă şi setea închise într-un bulgăre de sare, să stea la o parte”. Erau vorbe de după plâns. Glas scoborât de fată care-a plâns. Obrajii roşi. Buze uşor înăsprite. O mânie cu lacrimi: „Să stea la o parte”.