Aşa cel puţin îşi justifică, pentru sine, bătaia de inimă.

Dar imediat îşi dădu seama că nu putea fi Luli. Mai dinţii era un scris cu totul opus scrisului ei. Scrisul lui Luli era atât de vioi încât se reliefa ager pe foaia de hârtie, ca rândunelele pe sirmele vitezei trenului. Aveai impresia că deodată toate literele pot zbura, lăsând foaia goală, albă.

Nu era nici scrisul lui Nathan, singurul complice posibil al lui Luli pentru o astfel de farsă.

Dar nu era farsă. Avea certitudinea — emotivă — că nu-i farsă.

Cine era „L”?

Cu acest „L” în bătăile inimii, cercetă toate feţele şi femeile cunoscute pe care şi le mai putea aminti.

Aşa ţinea în mini şi principele din poveste condurul căzut din piciorul Cenuşăresei, privind imensitatea lumii, privindu-i şi miniatură.

Pierdu astfel mult timp, uitându-şi manuscrisul care-l aştepta deschis pe masă.

„L”, „L”, „L”. Litera devenise dans: baletul unei litere.

Cine putea fi „L”? „Râşnov” preciza pecetea poştală...

Luli intră în birou.

— Nu vii la masă? îl întrebă ea din prag.

— Luli, tu eşti.

Se repezi la ea cu scrisoarea deschisă.

— Tu ai scris asta.

Luli râdea copilăreşte. Luă scrisoarea, aruncă o privire.

— Da, eu sunt.

— Tuu?!

Era o dezamăgire izbitoare în tonul şi expresia lui.

— Tu nu vezi că glumesc? începu Luli după o secundă de şovăire, cu faţa gravă, fără de zâmbet. Ce-i asta? Ia să văd.

Ceti scrisoarea încet, cu o dungă pe frunte. Apoi o aruncă. Văzu o mişcare enervată pe faţa lui şi imediat luă scrisoarea de pe covor, aducîndu-i-o.

— Uitasem că-ţi aparţine. Poftim. Păstreaz-o.

— Luli, sper că nu eşti supărată?

— De ce să fiu supărată?

— Ştiu eu? Nu-ţi fac plăcere astfel de scrisori.

— În schimb ţie...

— Nu, Luli, dar fata care a scris-o are talent.

— Daa? Fiindcă ţi se închină?

— Luli, fi gentilă.

— Bine, tac, nu mai spun nimic. Poftim la dejun.

Se aşezară tăcuţi. După câtva timp, Catul Bogdan o privi atent pe Luli, spunându-i:

— Luli, serios, e o farsă?

— Te rog!... Măcar la dejun să fim numai noi doi, fără admiratoare.

Tonul era sincer enervat. Şi obrazul.

Îşi continuară dejunul fără să mai vorbească.

— Luli, îmi trimiţi cafeaua în birou. Mă duc?S lucrez.

O sărută pe obraz. Se lăsă, pasivă, făcând preparativele de cafea neagră. Dar în loc să-i trimită cafeaua prin haziaică, i-o aduse ea. Îl găsi cu scrisoarea în mina. Îl privi trist. Apoi îi dezmierdă fruntea.

— Şi o scrisoare poate să mi te fure?

— Luli, drăguţă, gândeşte-te şi tu...

O luă în braţe, ţinând-o pe genunchi.

— ...sunt scriitor. Viaţa, oamenii mă interesează şi altfel decât pe un oarecare. Apariţia talentului e emoţionantă...

— Dacă scrisoarea era iscălită Petru Dăscălescu, „apariţia talentului” era tot atât de „emoţionantă”?

— Sigur, Luli.

— Nu, vorbi ea grav, culegându-i din ochi şovăirea.

— Poate că nu, se învoi el. Dar ce importanţă are asta?

— Pentru tine n-are nici una?

— Sigur că nu, Luli. Un simplu fapt divers...

— Dar „emoţionant”.

— Emoţionant artistic.

— Spune tu, începu Luli cu ochii concentraţi asupra lui: dacă la Paris, după ce ne-am întors de la Operă, m-ai fi găsit la miezul nopţii trează, gândindu-mă la Serge Lifar, dansator, deci „emoţie artistică”, ce-ai fi spus?

— Nimic.

— Eşti convins?

— Bine, tare agreabil n-ar fi fost...

— Nu cumva Sultanul de Argint e o sultană?

— Luli, nu mint.

— Dar spui cu dificultate adevărul, preferind să-ţi fie smuls.

Catul Bogdan oftă.

— Te deranjez?

— Tu, Luli?

— Ştiu eu!? Ce ştiu eu despre tine? Mereu descopăr.

— Luli drăguţă, de ce să ne stricăm sufletul şi liniştea pentru fleacuri? N-are nici o importanţă bileţelul acesta anonim.

— De ce nu l-ai dat pe foc?

— Îl dau.

— Nu-nu. Nu vreau să-ţi impun roluri. Păstrează-l. Te-a „emoţionat”. Fii sincer. De ce crezi că-mi faci plăcere, amăgindu-mă? Fii tu cum eşti. Te temi de mine?

— Luli!

— Ştiu eu? Mereu fugi. Şi pentru fleacuri. Nu-mi ascunzi nimic important, desigur. Dar tendinţa de-a ascunde nimica, pentru nimic, îmi pare şi mai gravă decât o minciună cu un scop practic. E o nevoie la tine.

— Luli, sunt om ca toţi oamenii.

— Şi eu trebuie să fiu femeie ca toate femeile?

— Tu eşti Luli.

— Ce înseamnă Luli? Certitudinea că eşti iubit? Că poţi dormi fără grijă?

— Luli, crede-mă, sunt dezolat. Uite ce-a ieşit dintr-o prostie, dintr-o nimica toată! îmi vine să blestem biletul acesta.

— Nu blestema „emoţiile artistice”, fiindcă iar nu eşti sincer.

Catul Bogdan o privea nedumerit şi alarmat. Iar o simţea stăpână pe ea, dincolo de voinţa şi dominaţiunea lui — şi parcă prea lucidă, prea repede la minte, obositoare prin aceasta.

— Luli, dar la drept vorbind, tu pretinzi că scrisoarea aceasta face parte din turmă?

— Vai! Vai! Vai! Ce vanitos eşti! Cleopatra şi Cesar. Ea Cleopatra, tu Cesar. Care-i adresa Cleopatrei?

— Luli, nu caricaturiza.

— Numeşti tu asta caricaturizare, sau caricatură? Ai devenit oare insensibil la ridicol? Cum e posibil ca într-o scrisoare, oricum de dragoste, întâia scrisoare de dragoste, o fată, o fetiţă din toată lumea să recurgă la Cleopatra pentru a se prezenta unui scriitor care n-o cunoaşte? Tu mi-ai fi scris întâia scrisoare invocându-l pe Napoleon?

Catul Bogdan râdea.

— Luli, eşti o drăcoaică adorabilă. Nu-ţi cunoşteam încă acuşorul de împuns.

O privea într-adevăr, şi cu un fel de admiraţie.

— Luli, ţi-aduci aminte? „Bună dimineaţa, bună dimineaţa, bună dimineaţa…”

Multă vreme, Luli nu spuse nimic. Îşi rezemase fruntea de obrazul lui, închizând ochii. Când îi deschise, surprinse doi ochi care o adorau mult, fără să îndrăznească s-o tulbure. Îl cuprinse cu mâinile, sărutându-l pe ochi, pe frunte, pe gură,- până când îl lăsă fără suflare, cu capul răsturnat pe spetează. Apoi sorbi o înghiţitură din cafeaua lui, privindu-l pe subt gene.

— Ştii de ce beau din cafeaua ta?

— Fiindcă-ţi place.

— Nu. Ca să văd dacă nu-i otrăvită.

— Otrăvită! De cine?

— De mine.

— De Luli? Şi pentru ce mă rog?

— Fiindcă era odată un Sultan de Argint care...

— Atunci de ce-ai mai băut?

— Eu întâi, îi răspunse ea cu ochi solemni.

Dar râdea.

— Luli. eşti o mare actriţă.

— Mai mare decât crezi.

Seara, la masă, Luli-i istorisi lui Nathan, neutru, primirea scrisorii.

— Ai dai-o pe foc? îl întrebă ea inocent pe Catul Bogdan.

— Nu. A rămas pe birou.

— Arată-i-o şi lui Nathan: să vedem ce spune. Nathan o ceti