pe foc şi aprinse o ţigară, zâmbind. Accesele de gelozie ale lui Luli căpătau pentru el un sens exclusiv graţios şi deloc dramatic. Se simţea atât de măgulitor bărbat faţă de împotrivirea ei de-a se lăsa sărutată.

Regretă numai nivelul inferior al acestor scrisori. Înainte de-a o cunoaşte pe Luli primise şi câteva scrisori mai interesante: nici acelea nu depăşeau normalul, dar în tot cazul nu erau compromiţătoare ca acestea. În genere, scrisorile primite de la bărbaţi — studenţi, profesori de prin funduri de provincie, tineri magistraţi, doctori de plasă, ingineri silvici — dovedeau, dacă nu altceva, măcar o evlavie pentru lectură şi scriitor, care emoţiona. Simţeai în aceste scrisori respectul pentru cel care le umplea ceasurile de singurătate, dându-le vis, gânduri, meditaţii, îndoieli, curaj, perspective şi, uneori, tovărăşia unor fiinţe care trăiau deşi nu erau purcese din mamă. Auzeai în unele dintre ele sunetul singurătăţilor provinciale: huruitul roţilor unei trăsuri fără client, şuierul unui sergent fără hoţi, tusa vecinului care-şi aprinde întâia ţigară pe stomacul gol, sau muzica militară care cânta la grădina publică Traviatta, în timp ce două cumătre, oprite la poarta casei, comentează cu glas tare scumpirea pâinii. Altele aveau acel patetic S.O.S. al tinerilor scriitori nepublicaţi, muritori de foame, uneori şi cu plămânii şubrezi, care-şi destăinuiesc ispita sinuciderii.

Dar femeile, fără excepţie, vedeau în scriitor pe regele amanţilor. Mai toate asociau renumele de scriitor cu dragostea, socotind că cel care ştie să scrie despre dragoste trebuie să şi o facă la fel. Adresându-se scriitorului, doreau numai să cunoască bărbatul, sau măcar să-l adulmece, să-l pipăie de la distanţă prin autograf şi fotografie. Iar dacă scriitorul avea şi nenorocul să nu fie urât, să nu fie respingător — în fotografii retuşate, bineînţeles —, numele literar căpăta pentru ele semnificaţia zornăitului de pinteni de pe vremea huzărilor virili pe calul luptei şi pe-al dragostei.

Multe dintre ele plagiau cu candoare, traducând din franţuzeşte cu dicţionarul. Altele delirau direct în româneşte cuvintele limbei ţăranilor solemni pe culmi de munţi, pe ogoare, în lanuri de grâu şi la porţile oraşelor, — căpătând o trivială epilepsie erotică. Altele îşi dădeau adresa la o prietenă, fiindcă erau măritate cu un „burghezi Acestea vedeau în artist exclusiv adulterul cu „anti-burghez”. Altele scriau în franţuzeşte scriitorului român, dându-i a înţelege printre greşeli de ortografie că limba românească e un exil, de care se oferă să-l consoleze distins. În sfârşit, altele expediau imnul versificat, socotind că versul şchiop, cu rime ca: „amant-diamant, amor-dori; —, e un vehicul liric mai aristocratic, cum ar fi aeroplanul faţă de tramvai.

Considerate însă în totalitatea lor, deveneau un murmur al mulţimii de subt balcon. Şi, ca atare, cantitatea lor devenea un omagiu acceptat, dincolo de criteriul preţuirii individuale şi calitative.

Iată de ce Catul Bogdan Ie dădea pe foc fără părere de rău, simţindu-le totuşi absenţa, dacă nu le-ar fi primit de ajuns de regulat.

Dar „gelozia” lui Luli le dădea un alt preţ, cu toate că le denunţa şi mai apăsat vulgaritatea, platitudinea, oferta sexuală prin intermediul literaturii care căpăta astfel un involuntar sens de hotrie.

Niciodată poate nu dorise mai tare o scrisoare vrednică de o astfel de „gelozie”, cu toate că ştia dintr-o vastă experienţă că femeile care ar putea să scrie astfel de scrisori, tac. Tăcere, dacă iubesc pe scriitor. Tăcere, dacă-l admiră. Tăcerea: condiţia calităţii feminine, izvorul misterului. Luna e voalul de argint al tăcerii. Femeile adevărate sunt surorile lunii. Dar Luli n-avea surori.

Totuşi, o scrisoare primită într-o zi, adusă tot de haziaică, îl intrigă.

Adresa: „Domnului Catul Bogdan, Iaşi”. Ştampila poştală: „Râşnov”. Plic: oarecare. Hârtia: obişnuită. Scrisul: fin, suplu, mărunt şi parcă mătăsos, ca acei cârlionţi care ies de subt pălărie, tremurând în vânt uşor pe tâmpla femeilor delicate.

Iată textul:

 

Totul ne desparte pe tine şi pe mine: distanţa, oamenii, viaţa şi poate şi destinul. Ţi-aduci aminte? Ca să-l cunoască pe Cesar, Cleopatra, însoţită de un singur credincios, a trecut marea cu barca, înfruntând-o, s-a lăsat înfăşurată într-un sac ordinar şi dusă pe umeri în palatul lui Cesar, fără ca nimeni să-şi închipuie ci într-un ţol purtat pe umeri regina Egiptului vine să-l vadă pe Cesar.

Iată ce-ţi aduce scrisoarea mea. Nu mă tem nici de zâmbetul tău. Deci nu mă tem de nimfe. Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odăii tale: depărtarea. Sunt cea mai mică fată a lumii între rândunelele ei fiindcă mă înfăşor în întregul ei necunoscut. Privirea ta nu mă va găsi nicăieri. Amintirea ta nu are unde să mă afle. Glasul tău nu poate să mă strige şi nu ştie unde. Sunt între cele patru zări: răspântia lor.

Cu zece ani în urmă ţi-aş fi spus „Cu-cu”. Dar sufletul meu şi-a pierdut glasul copilăriei. Ştii să asculţi? Auzi vintul la fereastră? Auzi păsările care pleacă şi se întorc, ducând şi aducând primăvara? Ştii ce-i nostalgia? Priveşte uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo şi într-acolo, fără fiinţă, o apropiere şi o îndepărtare în preajma ta.

Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund.

L.

 

Acest „L” îi dădu o bătaie de inimă fiindcă era iniţiala lui