— Dă, Luli, sunt scriitor.

— Scrii că să fii admirat?

— Nu, evident, dar admiraţia încălzeşte.

— Chiar când e de calitatea acestor scrisori?

— Luli, nu cumva eşti geloasă?

O luă în braţe cu o mândrie delirantă, acoperind-o de sărutări. Se lăsă, pasivă, nu fiindcă exuberanţa lui pasionată n-ar fi antrenat-o şi pe ca, dar continua să fie preocupată.

În prima pauză Luli continuă.

— Dacă te-aş admira, m-ai iubi mai mult?

— Se poate mai mult?

— Dar dacă nu te-aş admira de loc?

— Luli!

— Ca scriitor.

— Luli, eşti adorabilă! Să lăsăm discuţiile.

Fugea de ele.

începu să o trateze ca pe un copil cu care te joci pe-o plajă. O rostogoli pe divan, o zburli, o sărută, comunicându-i cu încetul şi ei această juvenilă zburdălnicie. Şi, după ce-i aprinse obrajii sărutaţi, li cuprinse capul răsturnat pe divan în palmele lui mari.

— Luli, mă iubeşti?

Îi acoperi gura mută cu mâna, deschizându-i buzele cu latul degetului.

— Î-hî, făcură buzele subt mina lui.

Ochii ei ardeau vesel.

— Sunt Sultanul tău?

— Î-hî.

O simţi din nou exclusiv a lui, supusă, devotată, tangibilă. Cu degetul umezit de buzele ei, parcă-i pipăia sufletul.

— Şi eşti geloasă?

Nu-i răspunse. Se ridică, pieptănându-şi părul cu mînile şi aranjându-şi rochia. Apoi veni în genunchi, pe divan, alături de el, privindu-l drept în ochi.

— Să ştii că te iubesc pe tine aşa cum eşti. N-am nevoie să te admir ca scriitor. Nu iubesc reputaţia ta, succesele tale. Pe tine, numai pe tine. Te-aş iubi şi cu o mie de defecte. Dar să ştii că aş suferi pentru fiecare. Tu mă poţi ucide. Am nevoie să cred în tine, nu să-ţi admir literatură.

Nathan îi găsi alături.

După masă, Catul Bogdan intră în birou să-şi revadă capitolul, lăsând-o pe Luli cu Nathan. Aducea cu el o uşoară teamă de Luli şi amintirea unei clipe de umilinţă, simţindu-se oarecum descoperit în faţa ei, cu toate că gândul că Luli poate fi geloasă îi dăduse o mândrie compensativă, dar pe un alt plan. Nu uitase complet defecţiunea scriitorului. Poate că o stima mai mult pe Luli, descoperind-o lucidă, dar această luciditate, care nu-i mai venea de la Nathan, ci de la Luli, îi dădea iarăşi un uşor recul, o alarmă, o dorinţă de-a fi singur, de-a fugi, de-a se închide.

Nathan îşi bea încet cafeaua, fumându-şi pipa, cu aceeaşi grijă de-a o feri de fum pe doamna Luli.

— Spune-mi, Nathan, toţi scriitorii sunt vanitoşi?

— Doamnă Luli, nu mă pot atinge de argintul Sultanului.

— Asta echivalează cu un „da” circumspect.

Nathan zâmbi.

— Altceva, Nathan, dar te rog, sincer, deschis, frăţeşte...

Nathan plecă fruntea adânc, glumeţ, numai prin gestul oriental al minii puse pe piept.

— Dacă l-aş admira pentru tot ce scrie crezi că m-ar iubi mai mult?

— Aţi avut o discuţie?

— Uşoară, fără de importanţă.

— Cu subiect... literar?

— Da.

— Cu divergenţe?

— Da.

— Şi cu împăcare?

— Da.

— Doamnă Luli, nu ştii să minţi.

— Nu ştiu.

Nathan oftă.

— Omagiul meu plecat, doamnă Luli. Dar eu nu sunt scriitor.

— Nathan, scrisorile admirative, primite de scriitori, le fac într-adevăr plăcere?

Zid

— Calule, îţi place ovăzul?

— Oricum ar ii?

— Doamnă Luli, cine se mai uită la forma mânilor care aplaudă?

— Şi dacă-s frumoase?

— Doamnă Luli, dă-mi voie să le sărut pe acestea.

Şi plecă.

III

CORESPONDENŢA VENEA ÎNTRE unsprezece şi douăsprezece. Factorul poştal suna la uşa de dinfaţă, şi, dacă nu erau şi scrisori recomandate, lăsa pachetul cu ziare, reviste şi scrisori în cutia de lingă uşă. De-acolo îl ridica haziaica, distribuind corespondenţa, după adresă, în biroul stăpânului său în salonaşul lui Luli.

De câteva zile, însă, haziaica sosea o dată cu Luli, după ce se auzea soneria tipică a dimineţii. Luli aştepta sus în antret ridicarea corespondenţei, controlând-o parcă. Ceea ce o făcu deîndată circumspectă pe haziaica. Nu era numai femeie, dar şi orientală pe deasupra, adică, de câteva ori femeie. Aşa că după câteva zile haziaica începu să. escamoteze, în lungile ei buzunare de gospodină, plicurile adresate lui Catul Bogdan, care aduceau a mină de femeie.

— Duduiţă scumpă şi iubită, mata n-ai ni micuţa.

— Ş-acolo ce-i? întrebă Luli.

— Poftim, vezi şi mată.

Şi i întindea ziarele, revistele, plicurile galbene sau albe venite de la autorităţi, păstrându-le pe celelalte în buzunarul contrabandei. Şi numai după ce Luli se retrăgea în salonaş, haziaica venea în biroul stăpânului scump şi drag, completând corespondenţa primită.

Catul Bogdan era atât de deprins cu intrările şi ieşirile haziaicei, încât nu le mai înregistra; le considera ca şi pe tic-tacul pendulei: ceva de acolo. Aşa că nu observase această aducere în rate a corespondenţei.

— N-ai mai primit nimic? îl întrebă Luli.

— Ba da. Uite, dacă te interesează.

Şi îi dădu câteva scrisori primite de la fete şi femei necunoscute.

— Cine ţi le-a adus?

— Haziaica.

Luli avu o uşoară încruntare a sprâncenelor, şi, îndată^ tresărire de dezgust. Pricepuse. Pricepuse că, şi pentru haziaica, ea şi cu el erau doi — şi că ea ori alta totuna era pentru haziaică, de vreme ce stăpânul era unul şi acelaşi.

Aruncă o privire pe scrisori.

„Maestre!

O necunoscută vă aduce prinosul...”

Alta: „Mult admirat şi iubit scriitor, sunteţi ca o icoană la căpătâiul unei femei neînţelese de mediul ce i-a fost ursit...”.

Alta: „Poate că e banal să te adresezi astfel, ca anonimă din masă, unui scriitor ilustru? Dar un ce tainic şi neprihănit mă cheamă...”

Alta: „Am şaisprezece ani. Tam sorbit ca nesaţ cărţile în cari esplici dragostea care e visul şi ideală arzător a tuturor fetelor...”

Alta: „Ştii tu ce înseamnă portretul tău pentru mine?? Ochii tăi mă privesc...”

Catul Bogdan zâmbea privind-o pe Luli.

Renunţând să mai cetească, Luli le dădu îndărăt

— E trist.

Vroi să o sărute. Se scutură, împotrivindu-se.

Catul Bogdan o urmări cu ochi în care mândria, răsfăţul, dragostea şi hazul apăreau pe rând. Într-o mină avea scrisorile. Privi spre mâna, apoi din nou spre uşa închisă după Luli, dădu scrisorile