de Catul Bogdan, care avea o adevărată frică gândindu-se la un nou dialog cu Nathan. Această frică — de el, în fond, căci Nathan nu era decât glasul propriilor lui gânduri interzise — îl determina să facă efortul de-a nu fi distrat şi taciturn. Dar permanenţa obligatorie a acestei constrângeri dădea un sens de corvadă tocmai clipelor de recreaţie pură, când se întâlnea cu Luli în prezenţa lui Nathan, păzit astfel de ispită. De unde un recul sufletesc, o îndepărtare în el însuşi: singurul loc unde era liber de-a fi el, nelimitat de nimic şi de nimeni.

Nathan vedea desigur, dar nu mai risca o nouă intervenţie, temându-se ca rezultatul ei să nu se răsfrângă asupra doamnei Luli, mai deprimant decât actuala revenire la trecut. Şi pe deasupra spera mult în venirea primăverii şi sfârşirea romanului. Era hotărât să-i determine la o nouă călătorie aproape tot atât de mare ca şi cea din întâiul an al căsătoriei.

Dar într-o zi se întâmpla ceva nou: un fel de conflict.

Catul Bogdan isprăvise partea întâia a romanului. Ultimul capitol îl scrisese în friguri, cu o viteză de gândire creatoare — gest, dialog, mişcare — care depăşea putinţa minii cu creionul de-a transcrie. Cuvintele se încălecau pe hârtie, într-un fel de galop sălbatec de sotnie căzăcească. Acest tumult îl încălzise, dându-i certitudinea unei mari creaţiuni. Cu manuscrisul cald încă de contactul cu sufletul, intră în salonaş, găsind-o pe Luli la foc.

— Luli! Luli! Romanul acesta ţi-l dedic ţie. E cea mai bună carte a mea. Ascultă...

Începu să-i cetească. La început, glasul avu entuziasmul fanaticului. Credea în ce scrisese, credea în valoarea acelei creaţiuni recente, încă necontrolată. Dar cetit, îndepărtat oarecum prin glasul care-l exterioriza, textul îi strecură fiorul subţire al unor îndoieli. Căută să le învingă prin meşteşugul lecturii, rămânând însă în subconştient cu o vagă nehotărâre.

Luli îl asculta cu o atenţie. Încordată.

Isprăvi. Ridică ochii spre Luli, convins că are să-i sară de gât, spunându-i cuvinte mari, mândră de el ca de un războinic victorios.

Dar Luli tăcea, meditând. Îşi aşezase de o parte cartea pe care o cetea la gura sobei, părând că ascultă ceva îndepărtat.

— Să nu te superi...

Catul Bogdan avu o tresărire lăuntrică şi un frig.

— ...dar mie mi se pare că, nu e verosimil.

Manuscrisul îi căzu din mină. Se aşeză pe marginea divanului, cu tâmplele umede, palid, deprimat, sleit dintr-o dată.

— Cum, Luli, e fals? Ai ascultat bine?

Luli zâmbi cu o duioşie maternă.

— E întâia oară când îmi ceteşti ceva scris de tine. Vrei să-ţi spun minciuni, ţie?

Tăcură.

O privi dintr-o depărtare astronomică.

Luli veni lângă el, luându-l de mină.

— De ce te deprimi? E un simplu fragment. Eu nu cunosc romanul. Poate că mă înşel, poate că în roman capitolul capătă alt sens. Ş-apoi, cine sunt eu? Ce importanţă are părerea mea...

— Nuu... Atunci se vede că m-am prostit. Nu mai sunt în stare să scriu un rând ca lumea.

— De ce exagerezi? vorbi Luli cu mare blîndeţă. Uite, tocmai ceteam un studiu asupra lui Dostoievski. Romane întregi scrise de câteva ori.

— Luli dragă, dar eu nu sunt Dostoievski.

— Ţi-e frică să revii? să rupi? să renunţi? îl întrebă ea cu o mirare crescândă.

— Uneori nu, alteori dă. N-am scris de mult, şi mă deprim uşor. N-am suficientă încredere în mine. Tu ai fost duşul rece. Mi-e scârbă de roman. Nu mai am curaj să lucrez la el.

— Pentru o simplă vorbă de-a mea? Mai dinţii că e scris foarte bine: viu, energic...

Ochii lui Catul Bogdan se înviorară. Zâmbi uşor, dar căută să-şi stăpânească zâmbetul.

— Stăpânul meu e vanitos? îl întrebă Luli cu glas alinător, dar cu ochi ageri.

— Nu-s vanitos, Luli, dar sunt om, sunt scriitor, am nevoie de...

— Admiraţie?

— Da şi nu. Am nevoie de căldură, de încredere în mine.

— Trebuie să admir tot ce scrii? îl întrebă Luli fără ironie.

— Luli, vorbeşti că Nathan. Te-ai molipsit de la el.

— Aa! Nici Nathan nu admiră tot ce scrii?

— Nu ţi-a spus nimic? o întrebă el pripit.

— Absolut nimic. Nathan nu vorbeşte despre tine.

Tonul lui Luli devenise cam sec. Pentru întâia oară, Catul Bogdan o privi cu un alt fel de mirare. Nu-i văzuse până atunci decât graţia şi frumuseţa, devenite proprietatea lui suverană. Şi iată că deodată simţea subt fruntea ei un gând al ei, parcă rebel, care-l judeca dincolo de dragoste. O adora fiindcă era copil prin frăgezime şi prin vrâsta. Şi dintr-o dată se temea că nu e atât de copil cât o crezuse până atunci. Parcă-l domina. Fiindcă-l judeca. Fiindcă deprecia un fragment de-a cărui valoare nu se îndoise până atunci.

— Luli, în fond, fragmentul n-are nici o importanţă. Şi, la drept vorbind, mi se pare că ai dreptate. Chiar în timpul lecturii — ştii, abea l-am scris —, ascultându-l am început să am îndoieli. Dar eram ambalat. Frânarea bruscă m-a dezorientat. Am să meditez din nou scena, fără grabă, şi sper că are să iasă ceva bun, Hai, Luli, dă-mi mâna.

I-o dădu, dar cam rece, cam distrat.

— Ştii că asta mă surprinde, vorbi ea, revenind din gânduri. Aveam impresia că eşti foarte sever cu tine însuţi ca scriitor şi ca profesor. Mi-aduc aminte cât de indignat erai când studenţii au aplaudat o prelegere pe care-o socoteai de calitate inferioară. Cred că erai sincer: nu?

— Sigur, Luli.

— Nu te răsfăţai cumva?

Tresări, iar, jenat, li părea stranie răsturnarea aceasta a rolurilor: Luli judecându-l, şi el în postură de inculpat.

— Luli!

— Atunci de ce atâta dramă pentru că nu mi-a plăcut un simplu fragment?

— Luli dragă, dar nu-i nici o dramă. Exagerezi tu.

— Spui drept că exagerez?

Iar se jenă. Luli avea ochi de-o agerime bărbătească în astfel de clipe. Dădea o impresie de copil precoce.

— Evident că am fost deprimat. Dar, cum vezi, mi-a trecut îndată.

Luli oftă uşor şi tăcu, intrând iarăşi în gândurile ei, uitându-l parcă dincolo de-o uşă închisă.

— Ce-i, Luli?

— Nimic. Mă gândeam.

— La ce?

— La tine... Scrisorile de admiraţie pe care le primeşti îţi fac plăcere?

— Dă!... Ai văzut calitatea lor!

— Da, am văzut-o, dar îţi fac plăcere, totuşi.

— Un fel de plăcere. E contactul cu publicul.

—