Tocmai asta nu mai putea: să se simtă bine, să fie mulţumit.

Fericirea parcă devenise şi o povară. Dar o povară atât de adorabilă când o vedea pe Luli, încât parcă era şi o suferinţă.

II

CATUL BOGDAN ÎŞI IMPUSE TO-tuşi un nou regim de viaţă cu Luli şi pentru ea. Cu toată permanenţa zăbrelită a ploii, începură să facă lungi plimbări pe jos, vizitând zi cu zi cartierele mai puţin oficiale şi convenţionale decât Strada Lăpuşneanu, cu anexele ei arhitecturale şi umane. Târgul Cucului le apăru galiţian prin evreimea de acolo, pitorească şi necăjită în desimea ei încâlcită, cu glasuri pasionate şi mereu interogative în jurul samovarului cu ceai sau cu păpuşoi fierţi. Ajunseră din sărăcime în sărăcime, din dugheană în dugheană şi din magherniţă în magherniţă, până în Podul-Roşu. Se opriră pe Pod, privind Bahluiul, care dă impresia că se isprăveşte la marginea oraşului cu rât grohăitor de scroafă trândavă. Suiră dealul Sărăriei, atât de demodat provincial, parcă locuit numai de pensionari cu papuci şi hulubi, cu prezenţa de broască ţestoasă electrificată a unui tramvai de pe vremea războiului ruso-japonez. Escaladară şi înălţimea verde a Tătăraşului, adevărat Rădăşăni al laşului, cu casele lui de sat de munte voinic şi chiaburi şi livezile lui rurale, colindară şi prin Beilic, găsind pe o străduţă numai bună pentru săniuş, de lângă Zlataust, un felinar cu gaz de pe vremea fanaragiilor, şi-n fundul zării — un deal singuratic care părea un bloc predestinat pentru sculptarea capului lui Isus. Intrară la Golia, unde vremea a rămas în cetate, pe iarbă verde şi între ziduri care amintesc cele Şapte Turnuri constantinopolitane, unde a pătimit Brîncoveanu Constantin. Descoperiră farmecul de străveche mânăstire al bisericei Bărboi, unde o sărutare e atât de aproape de îngerii naivi şi de Scaraoschi cel cu ţeapă şi coada înfurcată. Văzură aspectul de şa de elefant de procesiune indică al acoperişului bisericei Barnoschi.

Uneori singuri, alteori întovărăşiţi de Nathan, pe care intimitatea lor îl încorpora. Veneau acasă uzi şi murdari, schimbându-şi încălţămintele de la uşă, ca pe pragul moscheilor.

Luli recăpătase sonoritatea râsului. În ploile ieşene şi pe uliţele desfundate şi glodoase ca ale Fanarului, râsul lui Luli aducea o lumină şi o melodie de cer italian. Călăuzite de acest râs, plimbările preţuiau în ploaie frăgezimea, şi în glod, un adaos de pitoresc.

După ce descoperiră intimităţile laşului, făcură o lungă vizită librăriei lui Nathan, şi alta casei lui Nathan. Acolo o aşteptau pe Luli trei tătăroaice de Tonitza. Harul de graţie al acestui mare şi fermecător pictor atârnase uneia dintre ele picioarele, care nu încăpeau la locul lor, deasupra capului, ca şi cum ar fi răsărit ca fructele pe o creangă, sau ca păsările într-un cuib de subt streşină.

Apoi începură cu un automobil de piaţă plimbări exterioare. Galata, Cetăţuia, Repedea. Ajunseră odată, hurducaţi mai rău decât de galopul bâlbâit al cămilei, tocmai la Bârnova. Acolo pădurea de aur mort se pregătea de iarnă, rărindu-se pentru apariţia celor dintâi fulgi. Vremea era vânătă. Într-adevăr, se înapoiară de la Bârnova cu iarna, aducând laşului cel dintâi viscol care-i cetluise în casă pentru câteva zile, într-o intimitate cu alb la ferestre, cântec de ceai în samovar şi aur cald în sobele duduitoare. Intrară în iarnă veseli, fără să-i simtă apăsarea, văzându-i mai ales reculegerea. Ca şi subt lună, subt omăt, laşul devenea un fel de loc al mănăstirilor. Făcură plimbări cu sania. O aducea pe Luli din frig şi din ninsoare, cu gene de zahăr şi obraji de minge de fetiţă. În iarnă, Luli parcă întinerea şi mai tare. Cu ea alături într-o sanie cu zurgălăi, iarna căpăta un sens decorativ de început de poveste zugrăvit pe-o filă, alb şi naiv în steluţele fulgilor, naiv şi roş în obrajii fetiţei cu căciuliţă de astrahan brumăriu.

Dar scrisul lâncezea. Îşi limitase orele de scris între opt şi unu dimineaţa. După-amiezele erau consacrate Iui Luli, şi în anumite zile şi Universităţii, de unde Luli venea să-l ia însoţită de Nathan. Dar nopţile, după astfel de amieze, erau tot ale lui Luli. Aşa că rareori se deştepta la opt, din zi în zi amânându-şi şcolăreşte deşteptarea, cu un ochi deschis care vedea ora, iar închis, acordându-şi încă cinci minute şi încă zece, stricându-şi astfel şi somnul, împuţinându-şi şi timpul de lucru. Iar în birou nu mai era de ajuns de stăpân pe el. Luli-l ajungea de multe ori prin uşă şi prin gând, dându-i dorinţa să treacă timpul mai repede, că iar să fie împreună. Alături de ea se antrenase iar la plăcerea de-a trăi, socotind scrisul ca un efort şi aproape ca o penitenţă impusă.

În preajma sărbătorilor Crăciunului îşi acordă — parcă cedând — o vacanţă integrală. Plecară la Galaţi, însoţiţi de dadaia, conduşi la gară de Nathan, care, după plecarea lor, deveni, cu ochii pe sus, cea mai tristă-dintre ciorile de iarnă ale laşului. Cu cei de la Galaţi plecară la vie, petrecându-şi sărbătorile acolo, într-o atmosferă de casă cu jucării. Singurul om serios era dadaia, apoi venea Angelica, copil cuminte, — ceilalţi erau copii pur şi simplu. În frunte cu Teodor Novleanu. Făcură stea, cozonaci, om de omăt, ceaiuri cu rom, castane coapte, culcându-se târziu, sculându-se târziu, plimbându-se cu o sanie preistorică trasă de „moşnegii lui Luli”, până după Bobotează, — întorcându-se cu o sanie de la gară acasă, albi parcă de omătul unei singure plimbări, scuturîndu-şi-l în pragul casei.

— Luli, de-acuma înainte ne punem pe treabă.

— Sigur, ne-am făcut de cap. E timpul să ne cuminţim.

Şi „viaţa paralelă” reapăru. El în birou, Luli în salonaş Ia gura sobei. Scrisorile către Gabriela căpătaseră material bogat: laşul, clădit bucată cu bucată, colţ cu colţ, din toamnă până-n iarnă, apoi povestea de Crăciun a vacanţei de la vie, — până când iar gândul lui Luli trebui să urce în pod, căutând printre lăzile aduse din călătorie material pentru scrisori.

Scrisorile n-aveau miros de naftalină, dar gândul îl prinsese.

Somnolenţa zilelor de toamnă se întinse din nou.

Nathan venea în fiecare zi la masă. Tăcerile, însă, nu mai erau umplute de el, ci