— Bine, Nathan, dar un an întreg, şi apoi vacanţele…

— Tăni, ce Dumnezeu, voi scriitorii nu sunteţi lucizi decât pentru eroii voştri? Crezi tu că un an de viaţă fericită alături de tine şi cu tine şi câteva vacanţe înseamnă o provizie eternă? Numai cămilele beau o dată pentru o lună de privaţiune. Dar oamenii şi mai ales femeile tinere au nevoie de viaţă mereu. Anul vostru de fericire i-a dat poftă de viaţă, nu dorinţa de-a deveni babă cu amintiri la gura sobii. Spune tu: o mai auzi râzând?

— Eu o văd numai zâmbind. Ştii tu, Tăni, risul devenit tăcere e simptomul sigur al bătrâneţii, înţelepciunii sau resemnării.

O amintire din adânc îl răscoli pe Catul Bogdan, căci vorbele lui Nathan i-o evocară pe mama lui. Şi ea râdea rar, numai când îi cetea poveşti, dar râsul acela avea lacrimi. Altminteri surâdea.

— Şi Luli?...

— Dacă nu te-ar iubi, n-ar fi nimic. Şi-ar găsi imediat compensaţii.

Fruntea lui Catul Bogdan se încreţi aspru.

— Nu te supăra. Din nenorocire te iubeşte. I-ai dat o boală lungă.

— Nathan, de ce nu înţelegi că astfel de glume...

Nathan oftă.

— Nenorocit e adevărul! Plânge: e farsă. Râde: e glumă. Priveşte: e orb. Ascultă: e surd. Ce shakespeareiană tragedie e adevărul! Jidovul rătăcitor e un turist tirolez, alături de exodul adevărului.

— Adică, Nathan, tu crezi că n-o iubesc pe Luli?

— Nu. Asta nu. Cu mâna pe toate cărţile sfinte recunosc că o iubeşti. Dar eşti prea sigur, şi pe drept, de iubirea ei. De asta o neglijezi. Dacă ai fi avut binecuvântatul ghinion ca doamna Luli să fie cochetă, să te neliniştească, să te facă gelos, te asigur că manuscrisele se consolau cu praful. Dar doamna Luli e o certitudine absolută. Doamna Luli = dragoste pentru Catul Bogdan. Catul Bogdan = manuscris + dragoste pentru doamna Luli.

— Şi ce crezi că-i de făcut?

— Să nu-mi pui astfel de întrebări. Să fii tu singur răspunsul lor. Adică: să stai mai mult cu ea, să-i vorbeşti despre ce scrii, să vă duceţi la teatru, la cinematograf...

Mâna lui Catul Bogdan îndepărtă tot ce presupunea în enumerarea lui Nathan distracţie exterioară, drum în oraş, participare la viaţa colectivă.

— Dragă Tăni, eu nu ştiu ce-i de făcut. Singura soluţie ca să-ţi pricepi nevasta ar fi să devie alături de tine eroina unui roman scris de tine. Atunci te-ai edifica singur, fără de concursul meu odios şi inoportun…

Glasul lui Nathan îşi pierduse calmul obişnuit.

— ...Trebuie să înţelegi, totuşi, că nu poţi izola pe o femeie tânără la o parte de viaţa omenească.

— Bine, Nathan, oftă Catul Bogdan. Voi medita.

— Te las.

După ce plecă Nathan, Catul Bogdan nu mai izbuti să lucreze. Ca întotdeauna, Nathan găsise punctul vulnerabil. Avea dreptate. Era imposibil să nu i-o recunoască. Enervat, natural de dreptatea lui Nathan, dar şi alarmat pentru Luli. Fiindcă într-adevăr o iubea. Şi gândul că Luli poate să fie, ca şi mama lui, o tăcere resemnată la gura sobei îl sfâşia, dându-i spre ea un elan de milă şi de adoraţie, care bagateliza valoarea manuscrisului şi semnificaţia singurătăţii lui. Dacă Nathan n-ar fi fost cu Luli, s-ar fi dus de îndată în salonaşul ei, gata să facă orice pentru ea: să-şi ia congediu şi să plece din nou în străinătate, imediat, să plece la Galaţi, la vie, s-o însoţească numai pe ea, acordându-i drept de exclusivitate asupra întregii lui fiinţe.

Dar prezenţa lui Nathan îi dădea şi o mândrie, şi o pudoare.

Aşa că mai rămăsese în birou, fără să lucreze, dorind-o pe Luli ca şi cum ar fi fost plecată.

O subită impulsiune rezolvă starea lui de nehotărâre. Plecă în oraş, pe furiş, fără s-o anunţe pe Luli, luă o lojă la teatru, cumpără toate florile vrednice să-i fie dăruite lui Luli şi apăru acasă cu obrajii umezi de ploaie, răsturnând pe divanul din salonaş culori şi parfum de vară.

— Luli, mergem diseară la teatru!

— Ce s-a întâmplat? Ţi-ai isprăvit romanul?

— Ei, romanul? Mi-e dor de tine. Nathan, pune, te rog, patefonul.

Intrase un vânt de primăvară în casă. Dansară până la extenuare. Mâncară repede, interpelându-se glumeţ. Bineînţeles, întârziară la teatru, ajungând abea la actul al doilea, fiindcă toaleta lui Luli devenise actul cel mai important, cel mai distractiv şi cel mai fermecător al acestei nopţi. Rochiile atâta aşteptau. El singur o dezbrăcase, o îmbrăcase, iar o dezbrăcase, iar o îmbrăcase, răsturnând-o în rochii ca în valurile unei mări vesele, zburlindu-i părul, pieptănîndu-i-l, sărutîndu-i-l, răscolind-o pe Luli ca o ploaie de primăvară, cu o mie de mâini.

însoţiţi de Nathan, intrară la teatru în pauza de după actul întâi. Era spectacolul unei trupe bucureştene venită în turneu. Apariţia în lojă a doamnei Bogdan echivala cu o ridicare de cortină pentru actul întâi al unei trupe din străinătate.

Era adorabilă. O rochie de mătasă neagră, decoltată, cu mâneci scurte şi bufante, doi trandafiri galbeni la talie şi părul mauresc împrejmuindu-i puritatea de fildeş a obrajilor.

— Nu-i urâtă, conveni Agatha Bogdan, care n-o mai văzuse până atunci decât în treacăt, pe stradă.

Avea în ea ceva de floare mirată şi de zbor, de dans oprit sau neînceput.

Catul Bogdan şi Nathan nu erau singurii care o priviră de multe ori în timpul spectacolului, aplauzele, după ce-o priveau, devenind un simplu bacşiş, obligator pentru efortul cu fard şi declamaţie de pe scenă.

După spectacol supară acasă în trei. Foşnetul rochiei lui Luli, care improviza supeul, dădea şi lui Catul Bogdan şi lui Nathan presimţirea unui menuet. Aveau acest zâmbet, rar după moartea veacului al optsprezecelea într-o Franţă de lumină şi mătasă.

La plecare, profitând de o clipă de singurătate cu Catul Bogdan, Nathan îi spuse:

— Spune tu, nu-i păcat?

— Sst! Sunt un idiot.

— Ai fost. Noapte bună.

Dar a doua zi dimineaţă, cu capul greu şi ceţos şi ochii încercănaţi, Catul Bogdan găsi manuscrisul ca un palat închis, când stăpânul nu mai acordă audienţe.

Bău cafea, iarăşi excesiv, fumă exagerat.

— Nu te simţi bine? îl întrebă Luli la dejun.

— Capul. Ştii, Luli, nu-s deprins.

— Drăguţule, drăguţule şi bunule, lasă, că stăm