el, ca pe-o ediţie pe care n-o pui în comerţ. Dar gura Agathei îl silise să devie cavalerul doamnei Luli, dându-i pentru toţi ieşenii sensul reverenţial de „Doamna noastră Luli”.

Aşa că Luli, captivă în casa din Fundacul Vechi, devenise pentru ieşeni un fel de eroină de roman netradus în româneşte, pe care-l cetise numai Nathan, singularizîndu-se astfel involuntar în curiozitatea admirativă a concetăţenilor. Agatha reacţionase, răspândind zvonul că soţia lui Catul e metresa lui Nathan, ceea ce ar fi explicat atitudinea lui. Nu izbutise însă, fiindcă şi din acest punct de vedere, reputaţia, mereu verificată şi confirmată, a lui Nathan, o dezminţea categoric. Nathan era prietenul femeilor din societatea bună a laşului, dar metresele lui n-aveau nici un amestec cu ambianţa prieteniilor lui.

Aşa că Agatha se resemnase de la o vreme. Şi, cum nu ţinea deloc să fie în raporturi încordate cu Nathan — de casa căruia avea nevoie intimă pentru oarecare întâlniri tainice şi de gură. căruia se temea pe sfânta dreptate —, se mărginise să-l poreclească pe Catul „Călugărul din vechiul schit”, clasându-l printre amintiri.

Astfel trecură trei ani, atât de exact suprapuşi unul peste altul, încât desfăşurarea lor nu ar avea altă semnificaţie decât a unui somn care desparte o zi de ziua Următoare.

 

 

 

 

 

PARTEA A ŞASEA                                    

„...dar am trecut pe lângă el cu dragostea de mină...”

 

I

 

 

DE-O VREME, LULI ÎNCEPUSE SĂ-L îngrijoreze pe Nathan. O vedea mereu bine dispusă, dar veselia ei îi apărea mai mult ca o resemnare. N-avea prietene, n-avea tovarăşi de vârsta ei, nu se distra în afară de casă, nu se plimba deloc, iar acasă, Sultanul de Argint era un fel de apariţie decorativă la dejun şi la masă, abea deschizând gura, silindu-l astfel de Nathan să fie lăutarul tăcerii pentru a o antrena şi pe Luli să vorbească. De câteva ori, Nathan o invitase pe doamna Luli la cinematograf şi la teatru, lăudându-i filmul sau piesa respectivă. Luli nu acceptase:

— Nu pot, Nathan, să mă distrez, în timp ce Tăni lucrează singur acasă. Cred că înţelegi?

Astfel de întrebări nu au decât un singur răspuns obligator: „înţeleg”, fiindcă răspunsul adevărat ar fi o indiscreţie, o intrusiune, pe care Nathan şi le interzicea mai ales faţă de doamna Luli.

În schimb — căci Nathan, pasiv pentru el, nu era deloc pentru cei care-i erau aproape —, luă o altă hotărâre, cunoscând mai dinainte riscurile ei.

Veni într-o zi pe la şase. Şi în loc să se ducă de-a dreptul la doamna Luli, intră neanunţat în biroul lui Catul Bogdan. Întuneric de mătasă roşie, lampă aprinsă pe birou, fum, cafea neagră, caiete şi faţa severă a lui Catul Bogdan, de hirurg deranjat în timpul operaţiei.

— Ce cauţi, Nathan? Luli-i acasă.

— Vreau să-ţi vorbesc.

— Acuma? Lucrez... Creionul întors pe dos în degetele nerăbdătoare avea o ascuţime de suliţă gata să şarjeze.

— Dragă Tăni, sunt lucruri mai importante decât comoditatea ta.

— Care-s?

— Nevasta ta.

— Luli?

Îl măsură de sus şi până jos cu o ironie orgolioasă la care-l predestina şi exteriorul lui de pe vremea paşa- lelor, mai ales aşa cum era în halat albastru, cu fular roş în jurul gâtului.

— „Tu eşti Mircea? — Da’-mpărate. — Ai venit să mi te-nchini?”

Catul Bogdan zâmbi.

— Lasă prostiile, Nathan.

Dar îl acceptă, fiindcă Nathan devenise de multă vreme dialogul necesar al tuturor contradicţiilor.

Nathan îşi aprinsese pipa, instalându-se pe scaunul din faţa biroului.

— Nathan, nu abuza. Crede-mă că mă deranjezi.

— Te cred, Tăni, şi tocmai asta vreau. Doamna Luli nu ştie că am venit. Vreau să-ţi vorbesc despre ea. Tu îţi dai seamă cât e de tânără?

Catul Bogdan îşi dezmierdă părul. Fumă mai departe, fără să răspundă.

— Tăni, doamna Luli nu face parte dintre manuscrisele tale. E o realitate care, vai, îţi aparţine.

— „Vai”?

— Fiindcă nu te ocupi decât de ficţiuni, neglijând chiar o astfel de realitate.

— Cum o neglijez? Eu? Pe Luli? E stupid!

— Tăni, în faţa ta ai un manuscris: dacă-l neglijezi, nu se plictiseşte, nu slăbeşte, nu-şi trece timpul la gura sobei, nu-şi pierde pofta de mâncare...

— Nathan, ai înnebunit! De unde le scoţi? Luli e sănătoasă, veselă, mulţumită. Slavă Domnului, sunt cel mai în măsură să ştiu tot ce-o priveşte.

— Şi totuşi nu ştii. Eşti mulţumit că scrii, probabil, şi-i conferi şi doamnei. Luli ceea ce e numai în tine. Ea nici nu scrie, nici nu trăieşte aşa cum trebuie la vârsta ei, în timp ce Sultanul de Argint e o sacrosanctă absenţă. Te aşteaptă pur şl simplu la gura sobei, de dimineaţă până seară, ca şi cum ea, doamna Luli, ar fi recompensată de privilegiul audienţei acordate din când în când

— „Din când în când”, îl îngână sarcastic Catul Bogdan. Dar ne vedem în fiecare zi. Trăim alături. O ador. Ştie.

— Ştie că o adori. Ajunge? Dragă Tăni, doamna Luli nu e o biserică, e o femeie vie. Voi trăiţi paralel, nu alături. Tu scrii în birou, ea stă în salonaş, vecini că Elveţia cu Italia. Tu o adori, dar te ocupi de manuscris; ea te adoră, dar te aşteaptă singură la gura sobei. Vă întâlniţi la dejun şi la masă, şi Nathan e patefonul care umple tăcerea. Nici măcar nu i-ai făcut cinstea de-a-i spune ce scrii. Ştie că scrii un roman. Asta putea să o afle şi din ziare. Dacă obţinea pe deasupra şi fotografia ilustrului romancier, cu un autograf admirativ, putea să renunţe la tine, căci ştia despre tine exact ce ştie acum.

— Nathan, spiritul iudaic...

— Ştiu, Tăni, mi-ai mai spus. Dar adevărul nu l-au inventat evreii. L-au purtat uneori ceva mai mult în spate, simţindu-i mai cu seamă greutatea. Asta-i singura diferenţă. Să ştii, Tăni, că nu glumesc şi nici nu exagerez. Prietenia noastră mă autoriză să fiu atent la ceea ce-i intim legat de viaţa ta. Eşti cam distrat. Meditează puţin, sau... dă-mă afară.

— Nathan, spune-mi, drept: ţi-a spus ceva Luli?

— Vai, Tăni, ce puţin o cunoşti. Cum poţi să-mi pui o astfel de întrebare?

— Ai dreptate. O retrag.

— Doamna Luli, faţă de mine mai ales, se sileşte să confirme impresia ta despre