Dar, îndeobşte, Luli era singură. Acolo îşi făcea corespondenţa, cetea şi gândea, întâlnindu-se cu Sultanul de Argint,, la dejun, la masă şi în timpul nopţii, când somnul lui se învecina cu somnul ei.

Corespondenţa îi lua de ajuns timp, fiindcă scria părinţilor ei în parte fiecăruia, aşa cum îi scriau şi ci, iar Gabrielei — pe care n-o uitase nici din străinătate — îi scria regulat scrisori ceva mai lungi.

Între timp, Gabriela devenise profesoară la Braşov. Luli n-o mai văzuse de la nuntă. Scrisorile lor, însă, păstraseră exact raporturile de odinioară. „Dragă Gabico”; „Draga mea Luli”. Nici una, nici alta nu-şi făceau confidenţe intime în scrisori, vorbind mai cu seamă despre lecturile lor recente, despre decorurile prin care trecuseră sau în care trăiau, comentând în felul lor oamenii cunoscuţi sau întâlniţi. „Complimente soţului tău”, spunea Gabriela uneori. „Catul îţi trimite salutări amicale”, răspundea Luli.

Luli nu păstra scrisorile Gabrielei, pentru motivul că nu le acorda altă importanţă decât a unei singure lecturi. Gabriela însă păstra scrisorile lui Luli, şi pentru că era mai păstrătoare, şi fiindcă le acorda o semnificaţie literară cu totul involuntară din partea lui Luli. Dar când descria, Luli picta plastic, nu fiindcă dorea să o epateze pe Gabriela, ci fiindcă n-avea, mai ales în scris, acea reacţie exclamativă, caracteristică femeilor: „Ah ce frumos. Vai, ce minunat. N-am cuvinte să-ţi descriu.” Aceste „cuvinte” le avea şi la Veneţia, şi la Constantinopol, şi la Paris, şi în Anglia, având însă impresia că acolo le-a găsit, mărginindu-se să le culeagă şi să le înşire. Entuziasmul Gabrielei o miră uneori, cercând să-şi amintească ce-a putut să-i scrie, iar alteori îi dădea un zâmbet care clasa admiraţia Gabrielei în categoria exagerărilor amicale. Dar îi scria la fel, fără efort şi mai ales fără dorinţa de-a face literatură pentru prietena ei, mărginindu-se să devie, pentru ea, oglinda locurilor pe care Gabriela nu le văzuse — oferindu-i astfel şi ei călătorii închise în plic — şi a oamenilor necunoscuţi ci, prezentîndu-i-i în viziunea ei.

Gabriela părea mulţumită. La Braşov făcea tenis, călărie, patinaj şi mai ales sky. „Numaidecât trebuie să înveţi şi tu sky-ul. Ai o impresie de viteză, libertate şi primăvară, care se face egala rândunelelor. Nu mi-ai scris dacă ai citit Montagne Magique a lui Thomas Mann. Între altele, are pagini magistrale despre sky.” Scrisorile cu sky-ul o găsiseră pe Luli la Paris. Îi expediase de acolo, omagial, un costum de sky, ultim model, câteva bluze de lină colorată, ciorapi asortaţi şi alte „ofrande sportive Dianei de la Braşov”.

De când se înapoiase însă din călătorie, scrisorile lui Luli către Gabriela erau mai mult o întoarcere îndărăt, o recomentare a unor lucruri văzute, despre care scrisese Gabrielei şi atunci, dându-i primele impresii; căci acasă, după câteva scrisori despre octombrie la Iaşi, şi altele în care apăruse Nathan, pe larg comentat, materialul exterior se împuţinase. Ploaia şi focul, Nathan, haziaica, dadaia; „Catul scrie un roman, muncind toată ziua”. Şi iar ploaia şi focul.

La Braşov, toamna continuă să surâdă, invitând lumea pe munţi. Gabriela făcea excursii de câte ori îi permitea şcoala. „Draga mea Luli, viaţa pe care-o duc aici e veselă şi sănătoasă şi m-ar încânta, dacă h-aş avea uneori în faţa ochilor interiorul tău şi viaţa ta meditativă la gura sobei într-o casă în care un scriitor lucrează vegheat de vestală lui. E altceva decât ceea ce fac eu. Când închid ochii şi te văd în casa ta am impresia că-mi pierd timpul cu fleacuri. Ai dreptul să-mi spui cu oarecare indulgenţă: «Distrează-te, Gabi-boy!»... Care-i subiectul noului roman?”

În ultimul timp, însă, Luli trebuia să facă un efort pentru a-i scrie Gabrielei ca şi până atunci. Atmosfera laşului ploios şi a casei tăcute era toropitoare. Nici o tristeţă, nici o melancolie, dar o somnolenţă. De altfel, pe nesimţite, Luli începuse să doarmă mai mult. Catul Bogdan se deştepta înaintea ei: îl auzea cum se ridica din pat, îi simţea sărutarea castă pe obraz, îi zâmbea printre genele o clipă întredeschise şi continua să doarmă, acoperită de sunetul ploii, care înfrigura parcă trupul, dându-i nevoia de-a se învălui în căldură intimă. Îşi începea ziua pe la zece. Dejunau şi unul şi altul cu pofta de mâncare micşorată. Catul Bogdan din cauza tutunului şi a cafelei negre, Luli din cauza lipsei de mişcare în aer şi a micei distanţe dintre ceaiul matinal şi dejun.

Nathan venea rar la dejun. În schimb, la masă venea regulat, ţinându-i tovărăşie lui Luli şi după masă, în timp ce Catul Bogdan se închidea în birou până la miezul nopţii, când îşi încheia programul de muncă zilnică. În afară de Nathan, Luli nu cunoştea nici un ieşan, beneficiind neconsultată de vechea izolare a lui Catul Bogdan. Nici el nu primise oaspeţi afară de Nathan care era încorporat în atmosfera casei, nici nu făcuse vizite, indispunând astfel pe toţi colegii lui de la Universitate. Cu Aristide Bogdan se vedea numai din întâmplare, la Universitate.

— Am auzit că te-ai căsătorit, colega?

— Exact.

Atât.

Dar Agatha Bogdan era furioasă. Înainte de căsătorie tot îl mai vedea pe fiul ei vitreg acasă la Nathan. De când se căsătorise, însă, devenise mai invizibil. Cu tot cinismul ei, Agatha era sensibilă la umilinţe.

Neinvitarea ei la nuntă o pălmuise în opinia publică a laşului. Nu-i ierta lui Catul Bogdan această indelicateţă ostensibilă. Îl vorbea de rău pretutindeni, inventând tot felul de lucruri dezagreabile: că-i neurastenic, că-i stors, să-i ros de gelozie din cauza diferenţei de vârstă dintre el şi nevasta lui —, uitând, se vede, că între ea şi „papa Miţo” diferenţa de vârstă era şi mai mare; că „eleva de la Galaţi” nu ştia să se ţie în societate, şi că şi de asta trăiau atât de retraşi etc. ...Sperase să-şi găsească în Nathan un aliat. Găsise un adversar primejdios, fiindcă Nathan era mult mai simpatizat şi mai stimat decât ea, cuvântul lui având altă greutate decât vorbele ei. Dacă n-ar fi fost constrâns, Nathan n-ar fi dezvăluit nimănui realitatea doamnei Luli, păstrând-o numai pentru