— ca la romanele poliţiste — ci adevărate instrumente muzicale pentru sensibilitatea lectorului evoluat. Sunt case, de pildă. În transparenţa cărora apare harfa, luminozitatea ei de ploaie armonioasă. Senzaţia aceasta de harfă, notificată oricât de vag şi de aluziv, prin sugerarea decorului, poate da unui lector adevărate delicii. Poate... Acest „poate” conţine tot jocul de zar al hazardului. Dar desemnul nu poate fi decât o grosolănie intermediară între zarul aruncat de sensibilitatea scriitorului şi felul cum cade în sensibilitatea lectorului.

Îşi reluase deci creionul, caietul, cafeaua, tutunul şi jocul prealabil scrisului propriu-zis. Dar, cum nu mai scrisese de mult, se grăbise, dorind ca sufletul să aibă sprintena docilitate a unui chelner de casă bună, care te serveşte fără să-l chemi, aducându-ţi îndată ce ai dorit Sufletul însă, în faţa hârtiei orbitor de albă, polar glacială, se intimidase, rămânând cam stingherit Cadenţa bună nu venea. În schimb, tutunul şi cafeaua umpleau această aşteptare. Schiţase câte ceva, dar apăreau mai ales reminiscenţe. Biografiile creionate ale personajelor necunoscute nu izvorau din inedit, ci din vechile romane publicate. Nu „apuca” nimic. Şi avea enervarea pescuitorului eu undiţa care, în loc să simtă zvâcnirea de sân în mină a peştelui prins, ar vedea îngreuierea pe care-o aduce undiţei un galoş, sau farsa unei broaşte lacome.

Golise în două ceasuri un termos de cafea neagră, uitând pentru moment rostul adevărat al cafelei negre, care-ţi dă putinţa să rezişti la tumultul creaţiunii şi să-l exprimi, dar nu-l provoacă. Dimpotrivă, dacă acest tumult e factice şi de suprafaţă — datorit mai mult voinţei decât nevoii de a scrie — cafeaua îi denunţă superficialitatea, acoperindu-l cu o vibraţie de nervi iritaţi, care dă sufletului ţiuitul sterp al unei bălţi cu ţânţari.

Migrenă se vestise ca pe vremuri, pipăindu-i tâmplele, arcadele şi ceafa, cu un fel de pase magnetice care dau o îngreuiere şi o vagă somnolenţă. Apoi îi auzise bubuitul de furtună neagră ca cele care vin cu grindini. Renunţase la scris. Anunţase pe Luli că are o migrenă teribilă. Se întinsese în ietac, rugând-o pe Luli să închidă ferestrele şi să facă întuneric.

— N-ai nevoie de aer?

— Te rog, Luli, lasă-mă aşa.

îl ascultase. Îi adusese doctorii, şi după ce controlase termosul de jumătate de litru, deşert, nu mai îndrăznise să-i dea cafea neagră cu lămâie. Îi făcuse o compresă şi-l lăsase singur, respectându-i nevoia de tăcere absolută. Haziaica îngheţase. Migrenele stăpânului scump şi drag erau ca sprinceana ridicată a străvechilor sultani: înlemneau noroadele cu şalvari şi fes.

Desigur că suferise — o migrenă autentică fiind o boală pe cât de scurtă, pe-atât de intensă. Dar iar se umpluse de neguri telurice şi iar devenise spectatorul acestei transformări lăuntrice, care trimetea sufletul şi mintea la începuturile lumii, dându-le un fel de întunecată măreţie. Şi, într-adevăr, această migrenă îi deschisese fundurile, lăsându-l abea atunci să-şi întrevadă adâncul.

Migrenă cedase după un ceas de linişte. Dar n-o anunţase pe Luli. Continuase să stea întins în întuneric, simţindu-se izolat ca într-un sicriu, dincolo de Luli, dincolo de lume, dincolo de lumină, dincolo de viaţă, — dar germinând, într-un fel de pândă subpământeană. Venise totuşi la masă, palid, cu secretul în el — migrenă devenind pentru el o încăpere de izolare luciferică.

De atunci mai avusese o migrenă, dar şi simulase câteva, obţinând nu numai linişte, dar şi un fel de izbăvire, impusă de rolul de bolnav, de ispitele care se desprindeau din convieţuirea cu Luli.

Începuse să scrie noul roman, construit în întunericul câtorva migrene simulate şi izvorât din negura celei adevărate. Lucră un roman straniu, cu oameni care se urau trăind alături subt acelaşi acoperământ, pândindu-se ca peştii din fundul mării, fără să aibă curajul de-a ucide, ca aceştia, dar purtând gândul în ei, viaţa lor comună mărginindu-se la efortul de-a-şi ascunde sufletul unul faţă de altul. Avea nevoie de mare concentrare, de linişte perfectă, de monotonie exterioară — şi de energie intactă, nealterată de nici o poftă trupească. Trăia frăţeşte cu Luli, căutând să-i evite trupul.

Apăruseră şi ploile de toamnă, cele care stau pe loc, devenind un fel de scămoşare a văzduhului, aproape fără sunet, abea picurate prin uluce. Începuseră focuri în toate odăile. Catul Bogdan nu ieşea în oraş decât pentru lecţiile de la Universitate, de unde se întorcea grăbit. O săruta pe Luli, luau ceaiul împreună şi se punea la lucru. Luli ştia că lucrează la un nou roman, fără să-i cunoască nimic din cuprins. De câteva ori se scuzase faţă de Luli, spunându-i că nu poate istorisi o carte în timpul când o scrie; că vorba falsifică, primejduind latentele şi intimele elaborări în tăcere. Luli înţelegea mai bine decât credea el nevoia de tăcere în jurul unui manuscris la care lucrezi, dar niciodată nu-i spusese nimic despre încercările ei literare.

Aşa că, o dată cu ploile de la ferestre şi focurile din sobă, casa din Fundacui Vechi îşi recăpătase umbră şi tăcerile de odinioară. Nici Luli nu ieşea în oraş.

— Ce faci tu, Luli? o întreba el afectuos după ce ieşea din birou. Cum ţi-ai petrecut ziua?

— Te rog, nu te ocupa de mine. Lucrează fără grija mea. Am cu ce-mi trece timpul...

Părea atât de mulţumită, încât îi venea să o răsfeţe, dar se temea. Se mărginea să-i sărute mînile, păstrându-le apoi pe frunte, cu-n fel de evlavie penitentă.

Luli îşi făcuse cuib de toamnă şi de iarnă în salonaşul mamei lui Catul Bogdan, alegându-şi şi ea tot gura sobei. Uneori dadaia îi ţinea tovărăşie, poftită bineînţeles, nu atât fiindcă Luli ar fi avut nevoie de prezenţa ci, dar de-o vreme o văzuse mai rar, mai taciturnă şi mai slăbită, şi Luli simţise nevoia de-a-i dovedi dadaiei că n-o uită, nici n-o neglijează. Uneori dadaia îi istorisea câte-o întâmplare de pe Bistriţa, alteori îi povestea vieţile sfinţilor, alteori tăceau amândouă cu ochii în jar şi flăcări.

Odată, dadaia o dezmierdase pe frunte, spunându-i:

— Lucico, îţi merge bine ţie?

— Sigur, dadaie. Sunt foarte fericită.

Dadaia oftase.

— Da’ mult mai stai la gura Sobei.

Alteori, haziaica îşi impunea prezenţa înfăţişându-se cu ceai, dulceaţă, prăjituri proaspăt făcute, sau cu câte-un joc de cărţi unsuroase. Le răsturna pe covor, rotindu-le iscusit, şi începea