cum trupul tânăr i-ar fi fost arc şi săgeată şi arcaş, îl sărută o dată, de două, de trei ori şi de atâtea ori încă, până când îl lăsă fără de respiraţie.

— Poftim, Măria-Ta, odihneşte-te.

Îl invită cu mâna să stea pe scaun. Se aşeză sleit, c-un râs gâfâitor. O auzi cotrobăind prin dulapuri, zăngănind farfurii, tacâmuri, pahare, până când apăru cu întregul tacâm al cafelei negre şi cu o tăblăluţă suplimentară pe care adusese o chisea cu dulceaţă, pahare şi linguriţe.

Făcea cafeaua neagră atentă, concentrată, nemailuându-l în seamă. Fugă prin casă îi aprinsese obrajii, ochii şi buzele, rotindu-i şi mai tumultuos părut negru. Îşi suflecase mînecele chimonoului ca să-i fie braţele goale în vecinătatea flăcărilor. Avea un trup abea de fată, atât era de sprinten feminin. Se îndoia pe spate, atingând cu mînile pământul, dintr-o dată, ca o creangă cu o veveriţă neagră în vârf. Pe plajă, în costum de baie, bucura ochii bărbaţilor, dând un fel de nostalgie ochilor femeilor după reamintita tinereţă dusă. Un vânzător de fructe, la Lido, îi dăruise două rodii, ca omagiu.

Dacă, de-acolo, covorul basmului persan ar fi călătorit cu ea în timp, ducând-o anilor mahomedani, Sultanul de Argint n-ar fi avut-o decât învingând cu iataganul vitejia multor sultani; şi poate că Hafiz i-ar fi luat-o şi lui, cu versul.

O iubea. Cu sufletul şi trupul într-acelaşi elan.

Se ridică, venind spre ea cu braţele şi ochii.

— Nu, nu, nu.

Îl potoli cu mâna, şi veni ea spre el, aducându-i cafeaua şi dulceaţa. Apoi îi aduse şi ţigările din birou, aprinzîndu-i-o ea pe cea dintâi.

— Poftim, stăpâne.

Şi se aşeză pe o pernă la picioarele lui, privindu-l de jos în sus, cu gâtul sprinten alunecând de la bărbie în jos, până în saltul mic al sânilor.

Văzu şi se acoperi.

— Ce mai vrea stăpânul meu? Un ciubuc? O narghilea? O cadână?

— Am.

— Un dans? O poveste? Un cântec?

— Am.

— Stăpânul meu are tot ce vrea, numai să fie bun şi să spuie. Sultanul meu e mare, puternic, slăvit şi iubit, dar sultanul meu să fie de argint, nu de cărbune. Să-şi spuie toate dorinţele. Să n-ascundă nici una. Fiindcă, pe toate i le pot îndeplini...

Era subt mina lui cum e o ploscă pe oblâncul calului, când călăreţul e-nsetat, când arşiţa e mare, şi apa de fântână adâncă.

Aruncă ţigara, uită cafeaua. O cuprinse pe Luli cu braţ aprig, o luă pe sus, ducând-o ca pe-o pradă. Cântă în el un gemăt ca de vânt deasupra mării ondulate. Parcă erau păduri pe-alături, iarbă dedesubt, şi-n el, tăcere şi tumult, culoarea cea de flacără a sângelui.

E o clipă de splendoare dureroasă, când parcă două ceruri se-ntâlnesc, pierzându-şi împreună stelele în mări fără de fund. Apoi rămâne întunericul căscat peste-o prăpastie în care moare lumea, într-o fumegare de apocalips. Şi învie palidă ca îngerul morţii.

Aşa se regăsi alături cu Luli. Ca un copac trăsnit şi răsturnat de furtună. Era atât de ostenit, încât nu mai putea să aştepte şi să dorească decât somnul.

Dar prin întuneric se apropiau gânduri cu pas şi ochi de lup. Totul începuse în birou. Era singur. Fumase. Regăsise voluptatea tutunului, hotarul magic dintre lume şi el. Se regăsise stăpân pe el, începând să-şi domine viaţa, s-o cerceteze. Caietele erau acolo, credincioase, creioanele la fel. Armele, tolba şi cinii marei vânători îl aşteptau.

Poate că ar fi început atunci. Cine ştie...

Dar iată că venise dragostea.

„Luli! Luli! De ce-ai venit?”

Era o tânguire lăuntrică, în mari tăceri şi mari singurătăţi, de un straniu lugubru, „Luli! Luli! De ce-ai venit?”

Parcă intrase un „au-au” de lupi în silabele numelui care fusese numai cântec până atunci.

— Luli, dormi?

Deschise ochii numai: ardeau negri deasupra obrajilor roşi. Şi gură, şi mai roşie, avea în ea zimţ de garoafă caldă, şi un adânc catifelat, umed, viu.

Iar o cuprinse cu un braţ, aducînd-şi-o cât mai aproape, cât mai în el.

— Luli! Luli, de ce te iubesc?

Dar răspunsul era în braţele lui.

Îi dezmierdă obrajii, părul, trupul pe care mînile alunecau înnebunite, bându-şi din el noua beţie, care dădea un foşnet sângelui, şi-an întuneric creierului ca un dans în iad.

Şi-acelaşi nume răsuna, clamoare, gemăt, bucurie, tânguire: Luli! Luli!...

Până când se prăbuşi.

Ş-apoi veni somnul ca uitarea, până a doua zi.

 

 

 

IV

 

 

CATUL BOGDAN AVUSESE O Migrenă ca cele de pe vremuri, câteva zile după ce începuse din nou să fumeze cu abuzul caracteristic unui viciu reluat. Parcă organismul, sfidând instinctul de conservare, dorea să recupereze toxina şi retrospectiv pentru timpul când se dezintoxicase.

Migrenă se anunţase după câteva ceasuri de muncă în birou, cu uşa şi ferestrele închise. Uşa: ca să nu treacă fumul şi în celelalte odăi. Ferestrele: ca să nu-l ajungă zgomotele de afară, cu toate că Fundacul Vechi avea o tăcere pe care aveai impresia că numai toacă şi clopotele o pot spaţia. Bineînţeles, cafeaua neagră, turnată în termos ca să-şi păstreze fierbinţeala, era alături. Umpluse câteva foi cu note pentru un roman. Nume de personaje, date asupra lor, câteva dialoguri schiţate şi câteva desemne de case şi locuri în care, probabil, avea să se petreacă acţiunea. Întotdeauna procedase astfel, începea cu numele personajelor, căutând să le surprindă biografia, înainte de-a le angaja în vreo acţiune. Unele rămâneau deoparte, nefolosite, altele intrau în jocul romanului. Dar avea întotdeauna nevoia tovărăşiei acestui grup prealabil. Sugestia acţiunii romanului se desprindea din aceste portrete care uneori parcă doreau să convieţuiască, să întreprindă ceva împreună. Apoi, după ce fixa numele şi numărul personajelor probabile, cunoscând şi oarecare trăsături biografice ale vieţii lor anterioare intrării în roman, începea să desemneze decorurile lor. Case, odăi, grădini, case de ţară, case de oraş, vile la mare. Pictură nu făcuse niciodată, dar pentru acest gen de desemne ale propriei viziuni avea o naturală înzestrare. Aceste schiţe însă rămâneau numai în intimitatea manuscrisului, fără să însoţească la tipar textul pe care-l comentau plastic. Catul Bogdan, ca scriitor, avea o adevărată repulsiune pentru cărţile ilustrate. Socotea ilustraţia marginală unui text ca o limitare a viziunii extrem de diverse pe care textul o comunică lectorilor. Mai ales atunci când decorurile în care se desfăşoară acţiunea unui roman nu sunt simple indicaţii riguros topografice