Luli dormea alături, închizându-l în pat.

Aruncă o privire de captiv dornic de evadare spre fereastră. O singură ţigară l-ar fi liniştit. O fuma în gând, fum cu fum, simţindu-i mai dureros absenta care-l înconjura cu înghimpături de vid dezmorţit. Îşi pierduse somnul. Dar nesomnul nu era decât o pironire în insomnie, ca un trup cuprins de ghips. Nu se putea gândi. Nu putea visa. Se gândea mereu la tutun, obsedat, având în mini febrilitatea unei aşteptări zadarnice. Până când se ridică uşor din pat, trecând peste trupul lui Luli fără să o atingă, deschise uşa încet, lăsând-o întredeschisă, şi porni spre birou. Începu să umble prin toate saltarele, căutând ţigări. Era hotărât, dacă nu găsea, să plece în oraş şi să cumpere. Găsi nişte ţigarete „Maryland” rămase acolo, subt nişte caiete, încă de pe când se înapoiase de la Paris cu doctoratul în litere.

Umbla la biroul său, dar „avea voluptatea clandestină a copilului care fură ţigări de la tatăl său. Se aşeză în fotoliul biroului, şi câtva timp stătu cu ceafa răsturnată pe spetează, parcă nehotărât dar cu emoţia crescândă a păcatului care captează progresiv. Ştia că nu va rezista. Dar prelungea aşteptarea. Gura i se umezise. Inima îi bătea mai repede. Mînile se răciră. Deziluzia ţigării fumată pe neprevăzute, cu câteva zile în urmă, îl stăpânea încă. Mintea lui ponegrea tutunul, tratându-l ca pe o femeie pe care o dispreţuieşti mai ales după ce i-ai cedat, dezgustul pentru ea fiind recent chiar în clipa când o doreşti din nou. Dar ceda clipă cu clipă. Mâna lui nerăbdătoare umbla prin secunde ca printre scântei.

Flacăra chibritului luă proporţii de eveniment, ca prima torţă neroniană a incendierii Romei; o lăsă să ardă până când îşi apropie conul ei blond de dansatoare pe sârmă de vârful degetelor. Aprinse ţigara cu degetele fripte de flacără.

Dinţii îşi umplu gura cu fum, atent, mirat, descifrându-l prealabil, neîndrăznind încă să-l tragă în piept. Dar nările dilatate regăseau amintiri. Timid, respiră fumul. Tâmplele năduşiră. Inima era galopul unei sosiri mult aşteptate, spre care se lăsau toate punţile castelului.

O căldură intimă se revărsă în tot trupul.

Respiraţia, înlănţuită strâns cu fumul vechilor deprinderi, îşi recăpăta plenitudinea de odinioară. Vidul era învins. Emoţionant ca o regăsire.

Dumnezeule, tutunul nu era o minciună.

Ostenise, cu ochii uşor împăienjeniţi.

Era ca o rană deschisă, ca o rană fericită.

Stătu mult timp astfel, pe pragul unei noi intimităţi, al unei alte feerii. Sufletul nu-l mai înspăimânta. Se simţea încântat în biroul său. Îl revedea: cărţile, manuscrisele, creioanele ascuţite. Luă unul, ducându-l la nas. Respiră lung aroma de pădure de brad a lemnului aşchiat. Un gest şi un miros familiar epocii vechi. Instinctiv, mâna căută şi găsi un bastonaş de mentol, făcând un gest ritual; şi-l trecu pe frunte şi pe nări, lăsându-şi o dâră de răcoare. Odinioară, când îi era prea cald în timpul verii, îşi făcea o răcoare artificială cu bastonaşe de mentol păstrate în tuburi de lemn.

Îl stăpânea şi un uşor dezgust, dar trecător. Îl tolera, ştiind că nu va ţine mult. De altfel, şi acest dezgust al reintoxicării organismului dezadaptat de tutun îi amintea fericitele osteneli ale nopţilor de nesomn, petrecute scriind.

Îi lipsea numai cafeaua neagră. Haziaica... Parcă abea acum regăsi devotamentul servil dar comod al haziaicei. Oricând era la dispoziţia lui, făcându-i ceai, cafele negre, fără murmur, devenind şi ca marginal asociata cu voluptatea creaţiunii în singurătate.

Dar Luli?

— Inima-i întineri, ca un măr atunci căzut, cald de soare.

Dar fuma fără să ştie Luli.

Se ascundea.

Pentru întâia oară, fericirea de-a o avea pe Luli îi limită parcă libertatea de-a fi el cum vrea, şi când vrea.

Problemă...

Aprinse deci o nouă ţigară. Aşa făcea şi când scria, dacă se ivea o dificultate pe care cursivitatea creionului n-o putea rezolva. Se oprea, punea creionul pe caiet, aprindea o ţigară, şi medita încet, aşteptând ca fumul — devenit şi o ondulaţie ritmică a gândurilor — să-i aducă din inconştient darul şi surpriza unei soluţii.

De data aceasta, ţigara devenise extraordinar de bună. Nu se mai sătura fumând-o. Îi plăcea atât de lacom, încât, fumul, pornit afară, şi-l readucea cu palma înspre nări, aspirându-l. Nu acordase nici unei crengi înflorite în Italia acest omagiu adânc.

— Ce face Sultanul meu?

Tresări tare, gata să arunce ţigara şcolăreşte, întorcând şi capul ca să poată expulza urgent ultimii aburi denunţători.

Dar Luli râdea, oprită în pragul uşei deschise. Era în cămaşă de noapte, cu un chimono roş cu mâneci căptuşite albastru. Cu toate că abea se deşteptase din sofhn, parcă venea din soare, rumenă, caldă.

Râdea, râdea, râdea, un râs tânăr, antrenant ca un dans cu clopoţei, care-i dădea o palpitaţie de stea subt bărbia ridicată.

Şi el începu să râdă, privind-o, apoi contaminat de râsul ei, primind-o în braţe răsturnată de râs, caldă de somn, cu trupul inocent destăinuit în braţele lui de ritmul risului care nu mai contenea.

Părea sfârşitul unei farse între şcolari intraţi într-ascuns în cabinetul directorului.

Luli îşi şterse ochii uzi, privindu-l cu capul lăsat pe umăr.

— Bine, domnule, scanda ea cuvintele ca să poată vorbi, fiindcă altminteri risul i le-ar fi furat de pe buze ca un vânt; de ce nu spui?

— Spun, mărturisi el cu fum şi zâmbet.

— Ai să mai faci?

— Am să mai fac, fiindcă sunt un mare păcătos.

— Dar, domnule, cine fumează ce mai face?

O privi nedumerit.

— Bea cafea.

Luli-i sări din braţe.

Fugi după ea, c-un salt. Îl auzi, şi grăbi pasul, ridicându-şi pulpanele chimonoului. Cu pulpele goale era mai băieţeşte sprintenă.

Ajunseră tocmai în sufragerie, răsturnând scaune, trântind uşi. Acolo începu o goană rotundă în jurul mesei. Scaunele cădeau, trosnind. Până când, pe neprevăzute, urmăritorul sări pe masă, şi, de pe masă, vultur, asupra ci, învăluind-o. Palpita de goană în braţele lui. O sărută.

— Nu, nu, lasă-mă că strig ajutor.

— Nu te-aude nimeni.

— A-ju...

Dar îi astupă silabele buzelor cum e căpşuna muşcată cu o sărutare adâncă, tăindu-i respiraţia. Luli se smulse ameţită, oftând întretăiat, iscodindu-l viclean pe subt tremurai genelor plecate.

— Sultanul meu miroase a tutun... Phu!

Iar o cuprinse râsul în faţa expresiei lui dezolate. Şi izbucnind cum numai ea ştia, ca şi