Luna era deasupra oraşului ca braţul ciung al statuei lui Venus din Milo: un gest oprit în vid.

— Luli, am să-ţi spun ceva...

Ridică spre el ochi sperioşi, aşteptând. Intrară în casă, lăsându-şi paltoanele. Luli pornise spre ietacul lor, dar braţul lui o culese din drum, călăuzind-o blând spre altă odaie. Nu aprinse lumina. Pe toate ferestrele intră lumina lunii, cu paşi albi pe covoare şi parchete, dând o impresie de templu al amintirii.

În odaia mamei Iui nu era nimeni. Intră cu Luli. Storurile erau ridicate. Ferestrele, închise. Câţiva trandafiri albi se scuturaseră pe pian, uscându-se. Totuşi, în încăperea fără viaţă, parfumul lor mai stăruia delicat, dând nării o presimţire. Soba de teracotă albă mai păstra căldura ultimilor tăciuni. Era odaia în care se făcea cel dintâi foc de toamnă, fiindcă amintirile sunt mai friguroase decât florile albe ale brumelor de octombrie.

Se aşeză pe divan, ţinând pe braţe capul lui Luli. Pe acest divan, cu ani în urmă, mama lui, înainte de-a-l culca, îl pieptăna, ţinându-i Capul pe braţe. Apoi umblă la un dulăpior, făcând un fel de muzici uşoare de sticle ciocnite, şi venea de acolo punându-i o bomboană în gură şi umezindu-i tâmplele cu un vârf de dop aburit de cel mai nostalgic şi mai fin parfum al lumii. Niciodată nu-l mai regăsise, deşi păstrase multe sticluţe de-ale mamei lui. Dar în fiecare flaconaş murise lumina unei flori, ducându-se în noapte cu stelele cerului.

Pe covorul acestei odăi, în dâra de lumină roşie a sobei deschise şi pline de jar, clădea cetăţi cu cărţi de joc. Cărţile mamei lui. Erau misterioase că nişte miniaturi de vitralii cu chipuri de împăraţi şi împărătese dintr-o legendă. Mama lui le păstra într-o pungă de marochin roş. Nu umblau cu ele decât mînile mamei lui. Uneori, iarnă sau toamna, când ardea focul în sobă — era ca o fereastră intimă deschisă pe afundul unui amurg într-o pădure cu Scufiţa Roşie —, mama lui, fără să aprindă lampa, îl lua cu ea jos pe covor la gura sobei, rânduind în şiruri cărţile cu chipuri împărăteşti El o privea, fără să înţeleagă, dar ştia că toţi împăraţii, toate împărătesele, toate florile roşii şi cele negre se adunau şi se sfătuiau pentru el, în mînile mamei lui, care acolo, alaiuri de căldura sobei, erau şi mai fierbinţi ca de obicei.

— Mamă, de ce ai tu mini aşa calde? o întreba el.

— Fiindcă stau numai la sobă şi la soare, răspundea ea, deşi mînile ei mai mult pe fruntea, părul şi în jurul lui erau, căldura lor de ardere în preajma morţii dându-i şi acuma o atingere de soare trist pe fruntea amintirii.

Alteori îi lăsa lui cărţile cu chipuri de vitralii, privindu-l cum ridica pe covor, la gura sobei, cetăţi şi corturi în care poposeau armatele celor dinţii închipuiri, ea împletind cu andrele de os fir alb de lână sau de lună, tot pentru el. Numai tăceri. Vorbea tare puţin. Poate că de asta avea ochi atât de mari. Uneori cânta la pian. Subt mînile ei, clapele erau ca o creangă de liliac alb adus iarna, mai delicat decât cel care înfloreşte la fereastra primăverii; şi muzica acelor mini, pe clapele de fildeş, era un abur trist ca şi parfumul florilor de seră, înflorite pentru o zi.

Alteori, tot pe covor, la gura sobei, îi spunea poveşti, ţinând pe braţe cărţi mari cu poze de balauri, zâne şi feţi-frumoşi care veneau dintr-o ţară şi mai depărtată decât poveştile pe care le cetea singur, fiindcă pe-acelea le-aducea o altă limbă, dulce ca o muzică de harfă şi ca o miere de tei. Erau cărţi franţuzeşti, pe care le păstrase din copilăria ei şi pe care numele ei de fetiţă rămăsese: atât îşi mai păstrase, dându-i lui la gura sobei. Îi traducea poveştile, cetindu-i dinţii textul francez, ca să-l deprindă astfel cu sunetul limbei necunoscute, făcând astfel din Franţa cea dintâi muzică a copilăriei lui. Glasul ei era grav şi potolit ca al celor care spun rugăciuni. Uneori, când întâlnea în cărţile deschise pe genunchi o glumă, sau poate o amintire, râdea copilăreşte.

— Mamă, tu râzi? se bucura el, auzindu-i râsul, căci altminteri nu-i întrezărea decât surâsul.

Ochii ei se întorceau spre sobă, plini de lacrimi.

O tăcere, o lumină de lună.

Era şi acum ca şi atunci. Dar ea nu mai era.

încăperea devenise ca o apă limpede cu nuferii care-au rămas tot albi, după ce s-au închis în fund ochii Ofeliei.

— Tu... plângi?

Luli se ridică din braţele lui, venind în genunchi lângă el, lipindu-şi obrazul de obrazul lui.

— Luli, în camera asta a trăit şi a murit mama mea...

Luli se strânse şi mai tare lângă el. Abea îi auzea

glasul. Parcă vorbea numai gândul.

— ...Am păstrat-o aşa cum era. Nimeni n-a trăit în ea. Ţi-o dau ţie. Numai tu poţi...

Nu continuă.

În tăcerea lunară a acestei încăperi, vorbele se sfiau. Moartea fără de mormânt era mai solemnă decât în cimitire şi biserici. Inima o simţea ca pe un contur rece de nimb.

Se ridicară de pe divan încet, şi plecară fără să facă zgomot, ţinându-se de mină.

Ca şi luminile lunii în noapte, sufletele aveau o plutire de lebede pe apele morţii adânci.

Se despărţiră o clipă. Aşteptând-o pe Luli să-şi isprăvească pregătirile de noapte, Catul Bogdan deschise o fereastră, rămânând cu privirile pierdute în mişcările nopţii nebuloase. Se adunau pe cer nouri înalţi, că umbrele unor zboruri de dincolo.

Dăruise lui Luli secretul vieţii lui: cel mai vechi, cel mai intim.

Dar îşi acoperise sufletul cu amintirea mamei lui. Sufletul nesigur de el în faţa viitorului. Departe, apărută o clipă printre nouri întunecaţi, luna avea fixitatea stranie a unicului ochi al lui Iuda după ce-l vânduse pe Isus Hristos.

III

ÎNTR-O NOAPTE CATUL BOGDAN visă că fumează. Pur şi simplu. Nimic altceva. Dar acest vis îi evocă organic voluptatea fumatului, tulburător ca acele visuri cu femei ale pustnicilor.

Se deşteptă flămând de tutun, dorindu-l cu mînile, cu buzele, cu plămânii, cu inima, cu nările, cu fiecare respiraţie care fără de fumul aromat nu-şi găsea adâncul cel care întâlneşte scurta beţie din care