— Doamna Luli, te asigur că are dreptate.

Luli încercă să zâmbească, dar ochii clipeau încărcaţi. Era însă în braţele unei furtuni. Îi simţea şi bătăile inimii. O loveau în urechi vorbe ca grindini, care aveau geamătul unei pasiuni exaltate. Şi când, în sfârşit, Luli izbuti să-şi limpezească ochii, ridicându-i spre el, îi întâlni ochii umezi. Îl luă de gât.

— Iartă-mă tu pe mine... Nathan, te rog scuză-mă... scuză-ne, zâmbi ea, dezmierdând părul Sultanului de Argint

Catul Bogdan respiră adânc.

— Astăzi am avut o zi proastă numai fiindcă am trăit câteva ceasuri departe de tine. Vreau să te am alături tot timpul.

— Dacă vrei, mă înscriu la Facultatea de litere, tti devin iar elevă.

— Nu, Luli, asta nu se poate.

— De ce?

— Tuu? Studentă?

— De ce nu? N-am fost elevă? Nu sunt o femeie ca toate femeile? De ce nevoia de-a mă izola în extraordinar? Mie mi-e frică. Nathan, spune şi tu...

Nathan ridică din umeri, răsfrângându-şi buza de jos. Şi lui îi era frică, — deşi înţelegea izolarea doamnei Luli în extraordinar.

— Doamnă Luli, dă-mi voie să nu te văd nici eu pe băncile Universităţii. Puteţi fi împreună şi fără de asta, cum aţi fost şi până acuma.

— Da, Nathan, nu ţin să fiu studentă, dar spune şi tu... Ce s-a întâmplat? Un an de zile n-a fost o umbră între noi. De ce să fie acuma, când ne-am întors la casa noastră?

— Dar nu-i, Luli, nici o umbră.

— Adevărat?

Cu vin tul întrebător era vechi de când lumea, şi tot atât de ros, dar ochii lui Luli îi dădeau o gravitate de lumină nouă.

— Adevărat.

Luli respiră adânc.

— A trecut. Să nu mai vorbim,

Luli îşi culcă din nou obrazul pe pieptul Sultanului de Argint. Astfel petrecuseră multe ceasuri de noapte pe covertă vapoarelor, când luna pluteşte pe ape ca un fum de smirnă de pe vremea idolilor şi a templelor păgâne, apropiind sufletul de amintirea vechilor credinţe.

După ce buzele rostiră cuvântul „adevărat”, redând lui Luli o linişte care i-o aducea din nou cuminte pe pieptul lui, Catul Bogdan se întrebă: „Adevărat? Nu fusese nici o umbră între ei?”…

În fond, nu-i ascunsese nimic, — decât sufletul lui. Fiindcă în el fusese o umbră. Nu atinsese dragostea lui pentru Luli, desigur, dar îi micşorase încrederea în echilibrul lui, în noul lui echilibru. De când o întâlnise pe Luli nu mai lucrase, nu mai cetise, nu mai scrisese, fără să aibă Impresia că-i sacrifică ceva. Trăise fericit şi întinerit alături de ea, şi numai pentru ea, uitând fiinţa lui de până atunci, dar socotindu-se superior aceleia. Nu-şi dispreţuia munca anilor din urmă, dar o privea-cu alţi ochi. Odinioară, viaţa-i apăruse ca un pretext pentru creaţiunea solitară, pentru „marea vânătoare”; de când o întâlnise pe Luli, viaţa cu ea îi apăruse ca un scop superb, simţindu-se în ea ca în alaiul unei victorii necontenite.

Se gândise uneori la scris, având-o pe Luli alături, în braţe, pe covertă vapoarelor, în ceasurile de lungă plutire calmă când timpul cade pe ape ca o altă oglindă a imensităţii. Îi apăruseră spontan scheme de romane, personagii, probleme, — aşa cum îţi apar, însă, când nu eşti somat de foaia albă să formulezi, să construieşti, să treci din lumină de lună a abstractului în diurnul concretului, în loc să aibă în faţă masa de lucru, lampa şi manuscrisul, o avea în braţe pe Luli, şi dincolo de ea, mările vii, cu mirosul lor amar şi tonic. Trăia. Ştia că trăieşte. Şi era fericit că trăieşte. Însă certitudinea că oricând poate scrie niciodată nu-l părăsise. Că poate scrie nu numai că. odinioară, ci amplificat, înzdrăvenit, înnoit.

De câteva ori Luli-l întrebase: „Nu-ţi iau prea mult timp? Nu simţi nevoia să scrii? Să ştii că eu nu vreau să te împiedec. Dacă te pui la lucru, nici nu mă simţi.”

O sărutase zâmbind. Era prea tânără ca să-şi dea seamă cât de superioară era fericirea de-a trăi satisfacţiei de-a scrie. Pluteau pe Mediterană. Îi spusese:

— Luli, un tiran din dinastia Lacizilor îşi constituise o galeră cu patru mii de vâslaşi, una dintre cele mai vaste galere ale antichităţii. Închipuie-ţi opt mii de braţe — o pădure — cu muşchii contractaţi, frământând cu patru mii de vâsle apa mării, pentru ca, pas cu pas, galera să înainteze. Splendid: nu? Şi teribil. Căci nenorociţii, arşi de căldură, uzi de sudoare în temniţă de lemn încins, nu vedeau alături decât un ochi de apă îngustă şi sărată, prin gaura vâslei, iar în spatele lor veghea omul cu biciul. Iar deasupra, la proră, tiranul privea marea, răcorindu-şi faţa în briza ei... Până când te-am cunoscut, viaţa mea a fost efortul celor patru mii de vâslaşi din fundul galerei. De când te am, Luli, sunt tiranul de la proră...

— Şi eu?

— Tu eşti marea şi briza mării.

Mândre şi pasionate vorbe într-o noapte a Mediteranei, când ţărmurile ei deveneau ale sufletului plutitor.

Dar iată că sclavii, care vâsleau în fundul galere^ se revoltaseră.

Şi deodată, sufletul se îngustase parcă, devenind ca ochiul din coapsa galerei, prin care trece truda unei vâsle.

Aceasta era panica din el: că nu mai poate crea. Lecţia de deschidere nu era decât un mic incident secundar . Puţin antrenament, o recapitulare metodică a materiei, o readaptare a minţii la acest gen de activitate — şi putea să-şi continue profesoratul fără efort.

Dar scrisul?...

— Luli...

O chemă în şoaptă, neştiind dacă-i adormită sau trează. Îi văzu genele ridicându-se şi ochii, ochii care-i dădeau răcoare de pădure şi arşiţă tropicală.

— Luli, patru mii de vâsle te salută... Ţi-aduci aminte? .

Genele se plecară, închizând şi dezmierdând o amintire scumpă. Şi apoi, ochii din nou deschişi se opriră în mirarea ceasului de abur şi descântec.

Luna era somnul timpului oprit. Luli nu mai ştia dacă trăia într-aceasta noapte sau într-una veche; dacă vedea şi era, sau îşi aducea aminte; dacă era pe terasa unei case, sau pe covertă unui vapor; dacă în jurul lor se apropia un ţărm al Mediteranei, sau apăreau dealurile Iaşului adormit...

Nathan se ridică spunându-le „noapte bună” şi plecă, îl însoţiră, dintii până la uşă, apoi până în capătul Fundacului. Vechi. Se înapoiară singuri, ca