se simţise mai sănătos, mai viguros, mai încărcat de viaţă. Nu mai avusese migrene, nici chiar după abuzul de soare de la Lido. Şi, totuşi, creierul era încet şi nesigur. Abea silabisea ceea ce înainte formula fără efort, cu mare viteză. Şi nu putea sta locului. Înainte, nu se plimba prin odaie decât în pauzele muncii. Acum era incapabil să stea pe fotoliul biroului. Se aşeza, lua vechea poziţie premergătoare scrisului, cu capul răsturnat pe spetează, cu coatele rezemate pe braţele fotoliului, dar avea în faţă vidul unui condamnat la moarte prin electrocutare. Se sculă şi începea iar să se plimbe, cu mintea stearpă.

Dimineaţa trecuse astfel. După dejun revenise, cu o ceaşca mare de cafea neagră. Dar cafeaua îl enervase fără să-l stimuleze. Îi veniseră în minte gânduri absurde: să-şi dea demisia, sau să-şi ia un lung congediu de boală. Timpul trecuse numai prin nervi, ca un arcuş care-ar scârţâi dincoace de scăunaşul viorii. Până când, exasperat şi umilit, îşi recetise vechea lecţie de deschidere, cea litografiată, căutând s-o înveţe pe dinafară, s-o recite. Niciodată nu făcuse aşa ceva. I se părea că se fură singur, că se autoplagiază, că devine sluga fostei sale minţi. Astfel pornise la Universitate'. Pe drum întâlnise studenţi care-l salutau cu un vădit respect admirativ. Grupurile lor îndesite vesteau o mare afluenţă. Îl înfricoşa. Îl aşteptau pe fostul lor profesor, pe Catul Bogdan, şi, în schimb, se îndrepta spre Universitate un fals Catul Bogdan, un om incapabil să deschidă gura fără să nu se uite pe cursul deschis pe catedră, că actorii fără memorie, hipnotizaţi de cuşca sufleurului.

Şi brusc, trecând prin faţa unei tutungerii, intrase, cumpărase ţigări şi chibrituri, aprinzând cea dinţii ţigară. Nu mai recunoscuse gustul tutunului. Era amar, înecăcios, ca un fum de paie arse. Respiraţia nu-l mai aducea adânc, îmbăind voluptuos plămânii. Rămânea în cerul gurii şi în nas, iritându-i gâtul, dându-i un început de tuşă, congestionîndu-i ochii, alarmând bătăile inimii. Aruncase ţigara pe sfert fumată şi intrase în sala arhiplină, într-un fel de paroxism. În loc să facă o lecţie sobră, făcuse oratorie cu foarte multe digresiuni, cu izbucniri lirice, obţinând un succes imens. Plecase pălmuit de aplauze, având certitudinea unei mari inferiorităţi calitative faţă de lecţiile de odinioară. Aplauzele nu dovedeau decât un singur lucru: că auditoriul studenţesc era la nivelul lecţiei aplaudate, ceea ce nu-l consola deloc, fiindcă astfel de succese îl degradau faţă de el însuşi, dându-i impresia unei complicităţi servile cu gloată.

Dar şi mai tare îl rodea cedarea la ispită ţigării. Era hotărât să nu mai reediteze umilitoarea şi ratata experienţă.

Acasă aruncă pachetul şi chibriturile în closet, clocotul apei descărcate de miner dând un caracter şi mai dezgustător cedării clandestine. Se spălă pe mâni îndelung,. Îşi clăti gura care mai păstra o amărăciune uscată şi un gust de hârtie arsă, îşi frecă buzele cu batista îmbibată de „Esprit de fleurs de Cédrat” şi intră în sofragerie, unde îl aşteptau Luli şi Nathan, încă intoxicat de prima zi de lucru, nervos, fără poftă de mâncare, contrazicându-l pe Nathan cu sau fără dreptate, aruncând haziaicei unele priviri tăioase, care-i dădeau un recul în ea de broască ţestoasă.

— Bem cafea? îi întrebă Luli, care şi ea fusese cam tăcută în timpul mesei, lăsându-l pe Nathan să umple tăcerea.

— Nu mai bem, hotărî Catul Bogdan, ridicându-se brusc, fără să mai aştepte ridicarea lui Luli. Dar imediat îi sărută mâna, strângându-i-o lung, ridicând-o el de pe scaun şi pornind spre terasă cu ea la braţ. Nathan îi urmă, aprinzându-şi pipa afară. Haziaica veni şi ea după ei cu haine de toamnă, fiindcă noaptea era rece. Se acoperiră. Catul Bogdan o aşeză pe Luli pe genunchii lui, alipind-o de pieptul lui.

În zarea lunară dealurile păreau umbrele imensificate ale unor călugăriţe cu fruntea la pământ. Noaptea avea o transparenţă de voal subţire lăsat peste ochi negri. Tremura în răcoarea toamnei trilul ultimilor greieri. Ceasul Mitropoliei sună o oră de noapte, dând tăcerii de apoi o melancolie veneţiană. Plescăitul unei vâsle n-ar fi mirat. Nici chiotul unui gondolier.

Luli, cu ochii închişi, parcă dormea. Dar mâna ei strângea viu şi cald mina care-i cuprinsese mijlocul.

— Cum a mers la Universitate? întrebă Nathan.

Luli simţi tresărirea enervată premergătoare răspunsului.

— Dacă aş fi fost în bancă, aş fi fluierat.

— Asta înseamnă că ai avut succes.

— Mulţumesc.

— Nu mie, Tăni. Lui Dumnezeu, care-a dat proştilor entuziasmul. Aplauzele sunt aripele îngerilor.

— De unde ştii?

Glasul lui Catul Bogdan sună sec.

— Aveai congestia triumfului oratoric.

— Bravo! Vra să zică, am ajuns în halul acesta de evidenţă încât îmi ceteşte lumea pe obraz ce mi se întâmpla...

— Nu lumea, eu, vechea ta oglindă.

Câtva timp tăcură. Picioarele Iui Catul Bogdan aveau o trepidaţie de motor pornit.

— Mă întreb dacă n-am să demisionez de la Universitate?

Nathan îl privi lung, cu o dungă pe frunte, fiindcă-l ştia capabil de orice.

— Sper că-i o simplă butadă. Ce te-a nemulţumit?

— Eu.

— Bine, asta-i chestie veche...

— Lasă gluma, Nathan. Vorbesc serios.

Tocmai ,asta nu dorea: să vorbească serios. Adică să comunice şi altora enervarea lui. Dar era într-o zi proastă. Vorbele porneau singure, fără frâna, pe o pantă scurtă, dar repede. Poate că dacă ar fi avut-o pe Luli în faţă, ar fi tăcut. Dar, lipită de el, devenea încorporată în el. Parcă nu erau acolo decât Nathan şi el.

— Nu sunt mulţumit de mine, de forma mea intelectuală...

Nathan furişă o privire spre profilul lui Luli, abea întrezărit în umbra pieptului lui Catul Bogdan, şi interveni repede.

— Dragă Tăni, nu spune copilării. Un campion de tenis care n-a jucat o lună ratează cel puţin douăzeci de mingi în faţa unui adversar mediocru. Dar pentru asta nu renunţă la tenis. Aşteaptă cu răbdare mingea a douăzeci şi una. Acordă-ţi şi tu acelaşi credit

— Jiathan, mi se pare că şi tu ai regresat. Un campion de tenis care nu joacă o lună face cu mâna alte mişcări. Un intelectual însă n-are nevoie să facă exerciţii publice de gândire ca să-şi păstreze deprinderea de-a gândi corect

Nathan văzu cel dintâi lacrima pornită.

Catul Bogdan o simţi pe mâna lui.

— Luli, Luli... Nathan, spune-i că sunt un