Fericirea, doamnă Luli, desigur că nu-i o permanenţă. Dar şi ea are săptămânile ei cu zile mici şi zile mari. Totalitatea lor se numeşte fericire. Aşa că prietenul Tăni, care are pe doamna Luli în prezent şi viitor, nu mai are nevoie de tutun.

— Nu ştiu exact de ce, dar simt că n-ai dreptate. De ce numai dragostea să însemne renunţare la vechile deprinderi?

— Dar nu-i renunţare, doamnă Luli, e suprimare naturală.

— Adică Tăni m-ar fi iubit mai puţin dacă ar fi continuat să fumeze?

— Desigur că nu. Ţigările nu înseamnă o rivalitate, nici vinul. Acestea sunt plăcerile subalterne. Ele pot convieţui umil cu fericirea, fără să aibă drept de cetate. Dar surpriza fericirii, de cele mai multe ori, le suprimă brusc. Tăni nu se mai aştepta să fie fericit în felul acesta. El nu cerea vieţii decât satisfacţia de a li lăsat în pace să scrie. Doamna Luli a căzut din senin. Astfel, fericirea drăgostii a căpătat, pentru Tăni semnificaţie de miracol. Doamna Luli e noua lui religie. Ce înseamnă tutunul, doamnă Luli?

— De ce nu-l laşi, Nathan?

— Doamnă Luli, protestă el scuturându-şi pipa. Pentru mine e capital. E unicul fum agreabil al vieţii mele.

— Şi flacăra? zâmbi Luli.

— Nu-i, doamnă Luli. Eu nu-s din neamul lui Prometeu.

— Nathan, cum pot trăi oamenii fără dragoste?

— Mă-ntreb şi eu, doamnă Luli, răspunse Nathan, umplându-şi din nou pipa. Se vede că de asta-s aşa de mulţi fumători.

Soarele apusese.

Şi, ca la munte, răcoarea toamnei se înălţă deodată cu arome de pământ umed şi frunze veştede.

— Nathan, haidem înaintea Sultanului.

Plecară încet, pe jos. Oraşul mirosea a crâng, mai ales în Fundacul Vechi, unde toate casele aveau copaci şi grădini.

Pe strada Universităţii, de o parte şi de alta, teii îşi mai aminteau prin frunze aurul florilor de vară.

Întâlniră grupuri de studenţi care veneau la vale.

Luli mergea din ce în ce mai repede. Nathan căuta să-şi potolească respiraţia gâfâitoare de fumător neantrenat la plimbări repezi pe suişul dealului.

Luli îşi zări Sultanul, de departe, şi fugi înspre el, uitând de lumea de primprejur, care întorcea capul după ea. Îl ajunse în dreptul Seminarului universitar, izbucnind în braţele lui. O primi. El cel dintâi îşi aminti că nu mai erau în străinătate, printre necunoscuţi. Dar secunda sărutării ajunse lui Luli ca să simtă pe buzele lui mirosul tutunului. Îl privi o clipă, aşteptând. Dar nu-i spuse nimic. Porniră la vale, întâlnindu-l pe Nathan, care se oprise aşteptându-i, cu pipa lui.

Se înapoiară acasă toţi trei, prin foşnetul uscat.

Deasupra caselor şi-n margina bolţii de un albastru întunecat răsărise lună: colibă de pustnicie pe cerul toamnei.

— Ţi-e frig, Luli?

Nu-i răspunse, dar se ghemui în el, strângându-i mâna cu toată puterea ei mică.

 

 

 

II

 

 

ÎNTÂIA NELINIŞTE APĂRUSE ÎN sufletul lui Catul Bogdan. Până în ajun, nu se gândise de loc la lecţia de deschidere. De când se înapoiase din călătorie, luase numai un contact vizual cu decorul fostei lui vieţi şi cu oraşul natal. Nici nu deschisese măcar corespondenta îngrămădită pe birou în timpul lungii absenţe. Se ocupase exclusiv cu desfacerea lăzilor în tovărăşia lui Luli, prelungind încă şi retrăind călătoria. Se gândea uneori cu o strângere de inimă că începe şcoala — gândul avea accentul liceal al vacanţei sfârşite, nu accentul profesiei reluate —, că trebuie să plece de acasă, s-o lase singură pe Luli — în timpul călătoriei fuseseră mereu alături —, că trebuie să vadă cum stă cu ediţiile romanelor, cu corecturile, cu socotelile băneşti, dar amânase mereu pentru mai târziu acele preocupări neplăcute. De altfel, se simţea incapabil să se despartă sufleteşte de Luli, chiar şi pentru cel mai scurt timp, înstrăinându-i ceva, oricât de mic, oricât de periferic, din fiinţa lui. Un an şi mai bine, Luli îi dăduse o plenitudine strălucitoare de sferă de cristal pur. Lupta s-o păstreze. Casa din Fundacul Vechi, atât timp cât durase despachetatul, fusese ultimul vapor al călătoriei cu Luli.

Dar lecţia de deschidere şi apoi cursul regulat trebuia să le facă. O foarte intimă cochetărie morală îl împiedeca să trişeze faţă de cei care-i plăteau leafă. Şi, în sfârşit, în ajun, intrase în birou, posomorit dar hotărât — lăsând-o pe Luli cu Nathan pe terasă. În răstimpuri îi auzea glasul şi râsul. Se plimbase prin birou, familiarizându-se încet cu încăperea atâtor ani de muncă solitară. Încet, şi ursuz. Nimic nu-l atrăgea. Se simţea străin în camera altuia. Recunoştea cărţile, creioanele foarte ascuţite, caietele cu scoarţe verzi, anume comandate, scrumelniţa în formă de cupă... Le privise pe toate cu o dungă pe frunte. Parcă era prea multă lumină şi totuşi prea puţină. Prea puţină pentru cel care venise de la Lido cu trupul ars de soare alături de-al lui Luli. Pentru acesta, ferestrele biroului erau prea Înguste. Dar cel care muncise ani de-a rândul în birouri lucra numai la umbră, cu gluga de metal a lămpii de birou aplecată pe caiet. Storurile erau trase şi în timpul zilei, iar perdelele împreunate, izolându-l cu totul de lumina de-afară.

Luase din dulap un curs litografiat, aruncând o privire distrată pe grafismul meschin şi inestetic al foilor îmbâcsite. Aruncase cursul pe birou şi evadase din camera corvezii, reluându-şi pe terasă recreaţia cu Luli în lumină. Fusese vesel ca un copil care-a fugit de la şcoală, ştiind că i se va motiva absenţa. Cu alte cuvinte, amânase iar o preocupare, acordându-şi un nou răgaz. La masă, însă, în timp ce Nathan vorbea cu Luli, întâmplătoarea formula doamnelor şi domnilor”, spusă de Nathan, care istorisea parodiind un discurs politic, îi-dăduse emoţia elevului cu lecţia neînvăţată, care ştie că va fi ascultat. Încercase în gând rostirea lecţiei de-a doua zi. Dibuia. Avea impresia că dacă ar trebui să vorbească, ar avea pauze penibile, gângăviri, repetări de cuvinte. Şi iar se refugiase lingă Luli, căutând şi să uite alături de ea, acoperindu-şi cu trupul ei ziua de mine. A doua zi, de dimineaţă, încercase iar să adune ideile lecţiei de deschidere. Îşi amintea vag materia, fără coeziune, fără siguranţă, iar .vorbele veneau încet de tot. Parcă era ceva stricat în mecanismul cerebral. Cu-atât mai curios cu cât niciodată nu