Anatole France cheiurile Senei. Era în casă ca prezenţa unui curcubeu venit din lăzile în care ploaia lui era cu zece degete subţiri şi un inel de aur tânăr.

În prima zi, haziaica întrebase pe la patru dacă nu vor ceai. Dar dadaia, care ştia secrete vechi, apăruse cu o tavă plină de struguri negri şi blonzi, care înconjurau un vast morman de prune brumării şi miez de nucă ivorie. Octombrie de la ferestre le zâmbise, întâlnind dinţii doamnei Luli, albi pe o prună vânata cu miez de lună. De-atunci, în fiecare zi la patru, făceau popas în jurul fructelor mâncate din picioare, la fereastră, cum le mănâncă în Italia copiii risului meridional.

Lăzile se goleau încet — şi poate prea repede, fiindcă un an trecuse ca o vacanţă, şi copiii acestei vacanţe simţeau cât e de mic un an în calendarul cu foi roşii al lăzilor întoarse din călătorie.

Lucrurile lui Luli, deşi scoase de amândoi, erau luate de dadaia şi rânduite în dulapurile doamnei Luli.

Lucrurile Sultanului de Argint erau luate de haziaica ţi rânduite în dulapurile stăpânului scump şi drag.

Şi iată că venise cu încetul şi ziua lăzilor deşarte, pornite spre pod,

Nathan nu mai şedea pe capacul unei lăzi. Se aşezase pe marginea ferestrei — tot cioară filosofă — cu spinarea la soare. Ultima ladă pleca spre uşă.

— Şi acuma, Luli? o întrebase Catul Bogdan, cu bereta şi mai pe-o ureche, arătând cu braţele întinse covorul acoperit de soare.

— Acuma? acuma? acuma? meditase Luli, culegând cu dinţii boabele unui strugur înălţat cu mâna deasupra gurii.

Lăsase strugurul, deschisese patefonul adus din călătorie — şi Nathan auzise pentru întâi^ oară, ritmicele miorlăituri ale unui jazz în casa tăcerilor. Şi văzuse apoi obraz lingă obraz, brun unul şi brun altul, De Doamna Luli şi Sultanul ei de Argint, numai începându-şi dansul pe acel covor, căci Doamna Luli era supusă, şi Sultanul ei vroia astfel să o ducă din prag în prag, prin toate odăile casei necunoscută şi de el, căci dansul înnoieşte o casă, aşa cum dezgheţul apelor dă viaţă unui pământ uscat.

*

Terasa primea dintr-o coastă ultimele lumini ale soarelui care cădea pe zarea apusului într-un clocot imens de aureole aurii. Curînd, curînd, dealurile ieşene aveau să-şi deschidă ochii albaştri de Madonă a plângerii, aplecîndu-şi-i asupra oraşului neînsufleţit în toamna galbenă şi roşie ca trupul celui coborât de pe crucea Golgotei.

Luli era singură cu Nathan pe terasă. Stăteau înspre soare, în fotolii de pai împletit. Pe masa rotundă, o tavă cu fructe şi câteva crizanteme cu păr de meduză într-un vas de aramă aprins de razele soarelui.

Căderea soarelui şi căderea frunzelor dădeau ceasului de toamnă o gravitate îngândurată. Parcă acelaşi gând trebuia să încline fruntea de aur a soarelui, fruntea de frunză a lui octombrie şi fruntea oamenilor stăpâniţi fără de voia lor de anotimp şi declinul luminii.

Catul Bogdan plecase la Universitate să-şi deschidă cursul. De cu seară, devenise cam distrat, zâmbind din când în când lui Luli, dar lăsîndu-o să vorbească numai cu Nathan, fără ca el să participe la discuţie.

— Ce ai? îl întrebase Luli afectuos, asupra culcării.

— Curios! Am trac. M-am dezvăţat să vorbesc cu alţii. Îţi dai seamă, Luli, că de un an noi n-am vorbit decât unul cu altul, unul pentru altul...

— Regreţi?

— Nuu, Luli. Dar mă simt stângaci în pielea veche a profesorului. Un an întreg n-am spus decât Luli, Luli, Luli. Buzele mele au luat forma numelui tău. Am devenit ca o pasăre care nu ştie decât silabele unui tril unic. Şi acuma trebuie să fac o lecţie unor studenţi. Nu-i aşa uşor să te readaptezi. Trebuie să fac un efort necontenit. Mă vezi tu spunând deodată, în mijlocul lecţiei: „Luli, nu sta prea mult la soare?”...

— Ai să mă ai lângă tine?

— Mai întrebi? În dreapta, în stânga, înainte, înapoi. Tu eşti zidul înflorit al captivităţii mele.

— Nu. Nu spune-aşa, îl rugase Luli, dezmierdându-i obrajii. Nu vreau să fiu numele captivităţii tale. Nici tu, al captivităţii mele.

— Nu? tresărise el.

— Sigur că nu. Suntcm două libertăţi. Dragostea noastră nu e o umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să-ţi limitez viaţa numai la mine. N-aş avea nici o bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu-ţi cer decât dragostea la. Aceea e a mea şi numai a mea. N-o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste eşti liber de-a trăi aşa cum crezi. Prietenii tăi, profesia ta. scrisul tău, capriciile tale îţi aparţin. Nu-ţi cer nici un sacrificiu. Vrei să te retragi la tine în birou. retrage-te. Vrei să meditezi singur, meditează. Vrei să fii numai cu bărbaţi la Club, du-te. Fii alături de mine, aşa cum ai fost şi înainte de-a mă cunoaşte.

— Luli, dar sunt alt om. Tu-mi ceri să redevin ceea v ce am fost înainte de tine.

— Nu. Eu îţi cer, adică te rog, să fii tu. Să nu mă ai lingă tine ca o constrângere, fiindcă atunci ţi-ai ucide dragostea şi m-ai ucide şi pe mine. Mă iubeşti?

— Luli! Luli! Luli!

Luli avea şi acum buzele arse. Şi le lăsa în lumina soarelui, care înlocuia pur o absenţă, dar nu era de ajuns de veselă. Fără de ştire, sufletul se umpluse de toamna, presimţind cât e de plină de semne de întrebare viaţa, simţindu-se frunză în faţa viitorului.

Nathan îşi fuma pipa cu tutun preparat de el, având grijă mereu să alunge cu mâna fumul aromat care pornea spre doamna Luli.

— Când eşti Nathan, e imposibil. Când eşti Tăni, e foarte uşor.

— Care-i diferenţa?

— Doamna Luli.

— Nu, Nathan, eu nu i-am cerut să lase tutunul. Doream numai să fumeze mai puţin, fiindcă-i făcea rău, cum îi face şi lui papa, oftă Luli, cuprinzând în mina frageda zburlire a unei crizanteme. A făcut un sacrificiu mare pentru mine...

— Doamnă Luli, nu exagera. Fericirea înlocuieşte natural toate ticurile micilor agremente, le cauterizează definitiv. Nu-i nevoie de nici un efort.

— Da, Nathan, dar săplâmîna nu-i făcută din duminici.

— Adică?

— După duminică vine luni, marţi...

— ...şi după sâmbăta vine altă duminică.