— Închipuieşte-ţi, doamnă Luli, că gândeam exact acelaşi lucru.

Stăteau pe terasă. Somnolenţa lui octombrie intrase în grădină, răsturnând petale de trandafiri târzii, frunze blonde. O dezordine delicat luminoasă, amintind parc. sfârşitul unui roman de Turgheniev.

Terasă, deşi dădea în grădină, părea pornită spre mare, din cauza dealurilor din fund, al Galatei şi al Cetăţuei, val cu val albastre, brumat, fumuriu...

Fundacul Vechi, aşa se numea străduţa pe care era situată casa lui Catul Bogdan, era aşezat pe-o înălţimi a laşului, dominând ca o faleză casele străzilor împrejmuitoare. Unul dintre cele mai liniştite cartiere ale tihnitului Iaşi. Câteva case cu hulubi, castani, nuci şi salcimi; gutui şi pisici la ferestre, uneori şi cu câte-un obraz de babă, alteori şi cu câte-un obraz de fată care-ş alina părul lăut, Ia soare. Biserică Veche, cuprinsă într-un zid de mănăstire, cu poartă boltită, bancă neagră şi iarbă verde, şi o căsuţă de ţară pentru popa cu bărbi de argint. Şi casa lui Catul Bogdan, care după un an ş mai bine de singurătate, devenise casa doamnei Luli. St înapoiaseră în ţară de peste două săptămâni, dar nu veniseră direct la Iaşi. O săptămână la Galaţi, cu părinţii doamnei Luli, şi o săptămână la vie, la via gării eu cireşe. În gara Iaşi îi întâmpinase Nathan şi haziaica. Acasă îi aştepta casa gătită de Nathan pe dinăuntru, şi de octombrie pe dinafară; un octombrie cu obraz de aur ca icoana Maicii Domnului, cu cer albastru de-o botticelliană fineţă, şi zări adânc transparente. În uşa acestei case, dadaia apăruse ca o adevărată stareţă a Fundacului Vechi, sărutând obrajii peste care anul trecuse ca rouă pe cireşe.

De atunci începuse despachetarea lăzilor. Blîndeţa anotimpului îngăduia ferestrele deschise ca într-un început de primăvară, deşi glasuri din cer vesteau mereu plecări, sunând seară de seară Deniile toamnei. Nathan fusese mare călător în anii lui; etichetele multicolore de pe lăzile deschise erau titluri de cărţi de mult cetite. Le recetise, răsfoite de degetele parcă şi mai subţiri de când plutiseră pe-atâtea mări, ale doamnei Luli. Şaluri, mătăsuri, chimonouri, un burnuz care scuturat împrăştia încă pulberi fine de pustiu torid, flori de portocal...

— Mi le-a dat Sultanul de Argint...

Aşa-i spunea uneori lui Catul Bogdan; alteori îi spunea Tuli, ca să fie numai cu o literă altceva decât Luli. Sultanul de Argint îi dăruise mult de tot, ţinându-şi făgăduinţa făcută pe Dunăre de-a-i da câte o ţară pentru fiecare deget. Din Turcia şi până-n Anglia, o împodobise cu mătăsurile şi ţesuturile fiecărei ţări, ca să poată înmulţi unicitatea ei, iubind o Luli turcoaică, găsită cu ochi şi gene de cadâna pe coasta asiatică şi africană, o Luli siciliană, cu dinţi că florile acelor crengi, o Luli cu şaluri spaniole, buze de culoarea rodiei crăpate şi mers ca dansul vechii Spânii...

Doamna Luli se înapoiase tot fără inele, purtând numai pe cel cu un nume şi-o dată, având în schimb brăţări orientale de argint sur, care zornăiau la fiecare mişcare, îndemnând braţele lor să n-aibă astâmpăr. Nu-l aveau, fiindcă într-un an multicolor de străinătăţi, lăzile se umpluseră, impunând la întoarcere câteva zile de muncă. De-a lungul acestor câteva zile, Doamna Luli şi Sultanul de Argint călătoriseră din nou în faţa lăzilor deschise, tot doi şi tot alături, cu mînile împerecheate pe aceleaşi amintiri scoase din lăzi. Natural, Nathan fusese admis la acest spectacol intim. Odăile deveniseră debarcaderul lăzilor, căpătând în sfârşit o trecătoare dezordine. Nathan şedea pe o ladă încă nedeschisă, spectator, participând şi el din când în când la comentariu fiind consultat, în calitate de expert, asupra autenticităţii şi valorii lucrurilor cumpărate.

Dar Sultanul de Argint semăna atât de puţin cu defunctul Catul Bogdan, încât titulatura sa actuală părea o glumă şcolărească. Mînile lui umblând în lăzi aveau vrâsta mâinilor care fac bulgări de zăpadă după cea dinţii ninsoare, şi clăbuci de săpun suflaţi pe mobile, sau în oglinzi, sau în obrazul trecătorilor. Astfel, aceste mini lipsite de seriozitate îl decoraseră pe Nathan — „cioara filosofă”, aşa îl poreclise privindu-l cum şedea brun şi meditativ, picior peste picior, pe-o ladă, — c-un fes, pus strâmb, şi c-un şal de babă armenească, dându-i un accent de bal costumat. Nici haziaica nu scăpase. Şi ea avea m jurul gâtului grămadă de mărgele, fes pe cap, brăţări pe braţe, şal tărcat pe umeri. Divanul, canapelele, scaunele, mesele, dulapurile, la fel. Numai dadaia, şi ea prezentă, fusese cruţată de birul bufon al primirii darurilor.

Sultanul de Argint se întorsese negru ca un indian după ultima lună de plajă la Lido. Purta beretă bască pe creştet, avea cămaşă de lână albă cu mâneci scurte, descheiată pe piept, şalvari de catifea şi sandale albe fără călcâi. Îşi lăsase indolenţa tomnatecă în trecut. Acum vibra tinereşte, aplecându-se până în fundul lăzilor, obraz lingă obraz cu Luli, că orientalii în moschei când bat mătănii lui Allah. Astfel, lăzile căpătau sensul unor fântâni de apă vie a tinereţii. Cuvântul magic „Luli” îl însoţea mereu, mişcările lor îmbinându-se armonios, ca într-un balet. Acelaşi soare de la Lido o înnegrise şi pe ca, în auriu şi rumen, dându-i o nouă strălucire dinţilor şi ochilor. Avea sandale tot fără călcâi, basma de un roş de vişină în jurul capului, legată strâns, largi pantaloni albaştri şi-o cămaşă de flanelă roşie cu mâneci scurte. Cu toate acestea, nu era deloc băiat. Şi în armură de oţel, călare, tot fată ar fi fost, numai cu ochii subt viziera de metal şi genele. Ochii aceştia ai doamnei Luli făceau într-adevăr pe cel privit de ea Sultanul de Argint, cum face-a mare dintr-o coastă pământeană una de argint

Casa era deschisă în întregime: uşi, ferestre, dulapuri, lăzi. Cu toate că afară era toamnă cu soare de miere veche, în casă era tumult de primăvară. Glasurile erau exclamative şi interogative, ca ale cuiburilor de subt streşina lui mai. Cel mai tânăr era al doamnei Luli, şi în vorbe şi în râs. Celelalte îi aduceau câte ceva, numai ca să-l asculte. Glume, amintiri, evocări scurte, aluzii. Pluteau cupole de moschei, portocali înfloriţi, cămile, piramide, gondole, palate maureşti, sclipea smaragdul umed al peluzelor britanice, zâmbeau cu