— Vra să zică îţi place marea. Ascultaţi...

încă înainte de-a deschide gura, Nathan presimţise surprize. Nu se înşelase.

— Ne îmbarcăm la Constanţa...

Luli avusese o tresărire de cine de vânătoare la auzul întâiului pocnet. Catul Bogdan zâmbise, privind apoi spre Nathan, invitându-l să vadă şi el, întocmai cum faci când surprinzi o veveriţă, un luceafăr, un munte sau marea.

— Eu vă fac paşapoartele, intervenise Nathan, dorind şi el partea lui de surpriză.

Luli-i mulţumise cu genele, aplecându-le pe strălucirea ochilor care vedeau poate marea în zarea dunăreană.

— Ne oprim la Constantinopol, la Atena, în Egipt, trecem mai departe în Italia, Spania... Nathan, am nevoie de un congediu de un an.

— Un an? se minunase Luli.

— Cel puţin. Anul, Luli, e cea mai mică unitate a timpului cu tine. Uite...

Îi luase mînile, ridicându-i cu o evlavie glumeaţă, deget cu deget. Începând cu cel mic.

— Constantinopol: rubin otoman. Atena: camee. Egipt: piatră faraonică. Italia: safir. Spania: topaz... O ţară pe fiecare deget Luli, harta Europei, cu mâna ta deasupra, e un cofret cu inele pentru degetele tale. Încarcă-le.

— Nu mai e loc, se apărase Luli cu obrajii roşii.

— Cum?

Nu răspunsese, dar ridicase în soarele apei ca un minaret sfânt mâna pe care strălucea aurul simplu al inelului de logodnă.

*

Mina aceasta înălţată deasupra fericirii, plutise ca un catarg al ei pe toate mările Europei, urmărită deseori de ochii închişi ai lui Nathan. Căci îndată după nuntă făcută la vie, doamna Luli, însoţită de Catul şi de dadaia, venise la Iaşi să-şi vadă noua casă, petrecuse acolo două săptămâni, şi plecase spre Marea Neagră, fără să lase nici o urmă în casa de la Iaşi. Trecuse prin ea ca o rândunică, dând ferestrelor deschise în urmă, nostalgii de aripi captive. Nathan continuase să se ocupe de casa pustie, supraveghind reparaţii şi prefaceri. Lărgise ferestrele. Făcuse o terasă învăluind-o în trandafiri agăţători, pentru dimineţile de primăvară caldă şi pentru amurgurile de vară. Se ocupase şi de odaia dadaiei, care de când nu mai era alături de Luli, îşi trecea timpul cetind cărţi religioase şi urmărind slujbele bisericeşti. Ea şi cu Nathan primeau cărţi poştale de la Luli din port în port, toate scrise pe vapor sau pe un ţărm de mare. Primise şi haziaica două cărţi poştale, mult comentate în tovărăşia lui Nathan. E curios cum şi haziaica acceptase întâietatea lui Luli, socotind-o ca pe-o rândunică de pe aripa vulturului. În schimb, raporturile haziaicei cu dadaia îşi păstrau caracterul iniţial, cu deosebirea că haziaica, nemaifiind musafirul dadaiei, nu mai făcea pentru ea dulceţuri oratorice, mărginindu-se la o convieţuire topografică.

Nathan era descumpănit. Continua să fie prietenul tuturor, fără să-şi poată umplea o singurătate materializată de casa goală pe care o vizita deseori, găsind acolo numai limbuţia, haziaicei, care dădea, ca un bâzâit de muscă, un sens şi mai pustiu încăperilor deşarte. Natural — gândea Nathan — Tăni nu-i seria deloc. Dar acest „natural” îl melancoliza într-o măsură, căci sentimentele nu-şi însuşesc niciodată filosofia minţii. Absenţa lui Catul Bogdan îl desperechea esenţial. Viaţa lui se desfăşurase paralel cu-a lui Catul Bogdan, presupunând-o mereu alături, servind-o, privind-o, stimulând-o, devenind treptat un atribut al ei. Contribuise într-o mare măsură, dacă nu la întâlnirea lui cu doamna Luli, măcar la aşteptarea unei doamne Luli, provocând şi întreţinând în Catul Bogdan neîncrederea în singurătate, în izolare, în călugărirea laică pe care-o practicase în ultimii ani. Aparent, îşi ajunsese scopul, câştigând de data aceasta efectiv Troia.

Şi iată că acum, în loc să aibă satisfacţia unei victorii, se simţea vacant, ciung ca statuia Victoriei din Samothrace. Nu-i reproşa lui Catul Bogdan o ingratitudine fiindcă nu-i scria. Dar fericirea lui Catul Bogdan parcă-l deprima, mai ales prin absenţa tovărăşiei ei. S~ar fi mulţumit să o aibă alături, din când în când, la masa de seară. Mai ales la ceasul mesei de seară, Nathan îşi accepta mai greu singurătatea. Avea într-adevăr o privire sufletească de răspântie inutilă. Unde să se ducă? La cine? Şi pentru ce? Răspunsul: ca să fie cu alţii — nu-l satisfăcea complet, deşi îl accepta ca pe o soluţie logică. Apărea în casele prietenilor, mai puţin confortabil pentru alţii, mai mecanizat în formulele de gentileţă, semănând cu ele, aşa cum o placă de patefon poate fi glasul care a cântat-o.

— Nathan, nu eşti îndrăgostit? îl întrebaseră graseind două buze ca un as de cupă proaspăt imprimat.

Buza de jos a lui Nathan se răsfrânsese sceptic:

— Mai ştii!

— În tot cazul, Nathan, nu?şti de ajuns de cochet pentru un amorez.

într-adevăr, de câtva timp cam neglija să se radă. Operaţiunea pe care trebuia să o facă de două ori pe zi, îl ostenea, parându-i inutilă, mai ales fiindcă apariţia capului lui în oglindă îl deprima — şi râs şi neras. Se socotea urât, regretând cu ochi splendizi ingratitudinea hazardului. De aceea, se evita.

Ceea ce însă îl alarma, era deprecierea femeilor în genere. Cum îţi pierzi mirosul când eşti gripat, şi-l pierduse pe cel interior pentru femei. Îi apăreau fade ca ţigările fumate cu nasul astupat. Şi alături de cărţi, femeile fuseseră până atunci un fel de pasienţe pentru uciderea timpului, dar pasienţe făcute cu convingere, şi cu degete sensibile şi la voluptatea contactului platonic.

Pierzându-şi acest sens, femeile deveneau greu de suportat. Începeau să-l enerveze, silindu-l să facă un efort real pentru a nu le trata ca pe nişte soţii legitime după o convieţuire exagerată. Stupide, monotone, având fiecare pretenţia de-a fi unică, deşi erau mai de serie decât galoşii şi umbrelele. Asta pentru categoria prietenelor de până atunci. Cât despre celelalte, culese de prin cinematografe şi grădini publice, directe şi urgente, îi dădeau numai regretul de-a nu fi animal pur, fără de apetitul premergător.

Parcă cineva îi trăgea storuri negre pe toate ferestrele, nelăsându-i decât una prin care abea se zărea, într-o depărtare de mare legendară, o mina înălţată ca un catarg pentru corabia ei, şi ca o poruncă de pribegie pentru jidovul rătăcitor al malurilor sterpe.

PARTEA A CINCEA                                   

„Anii mei tineri au sunat a cântec…”

I

— CE INTIM E IAŞUL. NU,