Numai dadaia rămânea demnă şi zăvorită. Se uita la haziaica uneori ca un cine ciobănesc la tăvălelile catifelate şi mieunătoare ale unei pisici, fără să-i spuie nimic. Dormeau împreună la bucătărie pe două paturi osebite, dar până târziu noaptea nu răsunau decât gura haziaicei, lăudându-şi casa şi stăpânul că un alt Tartarin. Dadaia îşi atârnase glasul subt icoane. Îşi făcea treaba ca de obicei, participa şi ea, mereu consultată de Luli, la pregătirile de nuntă, asculta „râşnita armencii”, dar nu răspundea decât monosilabic. Haziaica nu se ofensase, fiindcă succesul pe care-l avea în familia miresei, compensa măgulitor insuccesul de la bucătărie.

În timp ce haziaica ilustra la Galaţi casa stăpânului de la Iaşi, lăsând-o în umbră pe rustică şi taciturna dădaie, Nathan făcuse cunoştinţă cu Luli recunoscând în ea pe Doamna noastră Luli, aşa cum îi apăruse din telegramele lui Catul Bogdan. Se împrieteniseră imediat, el continuând să-i spuie doamnă Luli, ceea ce o amuza pe Luli, fără să ştie că acel „doamnă” nu era o anticipare a căsătoriei, ci o arhaică situare a tinereţii ei într-un timp ca acel oglindit de versul lui Eminescu: „De din vale de Rovine, grăim, Doamnă, către tine...”.

Şi după Nathan, toţi începuseră să-i spuie „doamna Luli”, cu excepţia lui Catul Bogdan, care-i spunea Luli şi când tăcea şi când vorbea, cu toate bătăile inimii.

— Nathanael, ce spui?

— Spun că ai mare noroc.

— Recunosc că am mare noroc, consimţise Catul Bogdan, spre marea surprindere a lui Nathan, care nu-l credea capabil de astfel de umilinţe.

Observă în el o totală transfigurare. Sacrificarea bruscă a tutunului nu-i dădea nici un fel de nervozitate. În schimb, îi înviorase obrajii, luându-le umbră, ca şi cum castanii înlocuiţi cu garoafe la fereastra ietacului de la Iaşi i-ar fi trimis şi lui o învăluire luminoasă. Literatura lui nu-l mai interesa deloc. Nici nu-l întrebase pe Nathan despre ecoul critic al ultimului roman. Manuscrisul început la Iaşi şi adus la Galaţi îi devenise atât de indiferent, încât Nathan îl găsise într-o zi pe masa odăii de la hotel, ud, c-un pahar de odol deasupra. De unde Ia Iaşi Catul Bogdan îşi veghea manuscrisele cu o avariţie fetişistă: când pleca de acasă le închidea în casa de fier, el care nu încuia nimic, nici banii.

— Nici cărţi nu mai cotea. Cele aduse de la Iaşi erau netăiate, în geamandan. Unica lui preocupare în prezent şi viitor era Luli, renegându-şi tot trecutul în care ea nu apăruse. Recăpătase curajul şi spontaneitatea „nebunilor”, dându-i lui Nathan impresia că izvorul comportărilor lui e dincolo de creier şi cultură, mai adânc decât ele şi mai misterios. Într-o seară, pe când şedeau de vorbă la hotel, Catul Bogdan îi spusese:

— Ascultă, Nathan, dacă cineva mi-ar fi spus: „Alege între viaţa prietenului tău şi pierderea unui manuscris nepublicat”, te-aş fi sacrificat...

— Este şi un proverb, Tăni, cu cămaşa care-i mai aproape decât haina...

— Taci. Nu spune prostii. Eu nu glumesc. Uite.

Luase manuscrisul început la Iaşi, îi dăduse foc cu

bricheta şi aprins, carbonizat, îl aruncase pe fereastră în stradă. .

Prin astfel de reacţii îl domina pe Nathan, exact ca în timpul anilor de liceu, universitate, război şi Paris. Nathan se simţea alături de el ca un om treaz căruia luciditatea nu-i serveşte decât pentru a admira, c-un pic de invidie lipsită de meschinărie, verva juvenilă a unui om ameţit. Actuala lui viteză vitală devenise atât de mare, încât Nathan abea se putea ţine după el. Nimic din ce făcea nu mai era previzibil, depăşind şi dezminţind mereu anticiparea logicei intelectuale. Astfel că Nathan nu se miră de loc că doamna Luli îl iubeşte, cu toată diferenţa de vrâsta dintre ei; şi nici nu putea concepe îndoieli asupra duratei acestei iubiri. Catul Bogdan, în faza actuală, putea fi iubit nu pentru eleganţa lui decorativă, nu pentru renumele lui de scriitor, nu pentru tot ce acumulase până atunci, ci exclusiv, pentru marele tumult vital simţit în el ca o prezenţă eroică.

„Cuvântul magic e Luli.”

Şi Nathan acceptase magia acestui cuvânt, trăind în preajma doamnei Luli parcă dincolo de actualitate, într-un veac vechi, tânăr numai prin obrajii ei. Îl surprindea mereu lipsa ei de alintare, într-o fază când fetele se alintă ca pisicile de tot ce întâlnesc, ca şi cum întreaga lume n-ar fi decât un pretext pentru răsfăţul lor. Fericirea ei era gravă, dându-i un fel de prematură demnitate tocmai alături de exuberanţa aproape meridională a logodnicului ei. Altminteri era veselă, spontană, prietenoasă, urmărind cu ochi vii orişice discuţie se ivea între Catul şi Nathan, ascultându-i fără să intervie sentenţios cu dreptul pe care i-l conferea situaţia ei de Doamna noastră Luli. În schimb nu avea laşitatea foarte feminină — numită de unii supleţă — de a-şi schimba aprecierile mimetic, după ambianţa masculină.

De pildă, în timpul unei plimbări pe Dunăre, înspre amurg, apele aduseseră pe buzele lui Catul Bogdan numele lui Pierre Loti.

— Mările bietului Loti s-au demodat ca o rochie.

— Mie-mi plac, spusese Luli, cerându-i cu privirea scuze că îndrăzneşte să aibă altă părere.

Catul Bogdan îi sărutase mâna care acordă drept la viaţă mărilor lui Loti.

Dar Nathan intervenise, numai din dorinţa de a-i verifica rezistenţa la o părere contrarie.

— Cum e posibil, doamnă Luli, ca un suflet de azi să aprecieze pe un romancier fad ca Loti.

Catul Bogdan îl măsurase cu ochi ironici.

— Luli, nu-l lua în serios pe Nathan. Când afirmă, nu crede; când crede, nu spune; iar când tace, minte.

— Domnule Nathan, îi răspunse Luli muindu-şi degetele subţiri în apa tulbure, Loti nu e un romancier — e un poet al mării. Viaţa din romanele lui e că motivele exotice de pe ştofele imprimate în occident: ţesutul e prost şi se decolorează uşor, desenul e lipsit de autenticitate. Dar marea lui Loti e „marea”. Nostalgia de-a nu mai fi, de-a te destrăma în aburi, care te cuprinde când pluteşti pe mare, o regăseşti în Loti. Eu cred că e un mare poet simplu, dublat de un snob al exotismului. Romanele lui s-au demodat, dar marea lui rămâne ca o singurătate uitată de oameni...

Catul Bogdan îi sărutase din