întocmai ca negustorii din bazarul Stambulului sau al Alexandriei, care dinţii oferă cafea şi rahat cumpărătorilor, fixându-le preţul obiectului cerut abea când buzele cumpărătorului vor să spuie: „Mulţumesc”.

În timp ce haziaica prepara cafeaua, Nathan inspectase toate odăile, găsind pretutindeni, cu excepţia luminos melancolică a salonaşului mamei lui Catul Bogdan, aceeaşi impresie de muzeu mort Numai mirosul de tutun, păstrat şi exalat de toate ştofele, dădea un fel de viaţă acestui cavou. Lumina era alungată din toate încăperile. Umbra era tenul posomorit al acestei case căptuşite cu artă şi tăcere, în care nici o dezordine, nici un tumult nu aminteau mişcarea vieţii. O ordine perfectă, definitivă, de casă fără copii, în care nici un vas preţios nu riscă să fie spart, şi nici o ştofă decorativă să fie pătată, mânjita sau sfâşiată. Nathan avusese şi atunci impresia că migrenele lui Catul Bogdan era un efect al acestui interior apăsător ca un coşmar fastuos, nu o cauză efectivă a tăcerii şi umbrei adunate în toate încăperile, ca în jurul unui muribund. Şi în biroul lui Catul Bogdan, cărţile, bogat legate în piele, şedeau alineate pe rafturile de stejar, înconjurând din patru părţi biroul, ca o armată de paradă catafalcul unui căpitan.

I se strânsese inima, gândindu-se că doamna Luli, care venea însoţită de fosta ei dădaca, va intra într-o astfel de casă. El, în locul lui Catul Bogdan, ar fi dărâmat~o şi-ar fi clădit în locul ei una luminoasă ca o seră. Sau măcar ar fi crăpat zidurile, lărgind ferestrele, înnodând pentru totdeauna perdelele, lăsând soarele să spele ca o apă revărsată.

Dar mandatul lui se mărginea la suprimarea castanilor de la fereastra ietacului, lăsând În locul lor, deasupra, florentinul cer ieşan, şi pe pământ punând roşul chinezesc al garoafelor.

Se mărginise deci să deschidă toate ferestrele casei invitând soarele măcar ca oaspe în casa umbrei.

Apoi se aşezase cu haziaica la masa din sufragerie, fără grabă, lăsând-o să-l puie la curent cu toate nimicurile întâmplate în lipsa stăpânului, nimicuri care aveau proporţii de vulcani, trombe şi cutremure de pământ în vorbele haziaicei.

— Haziaică, dacă ar fi un concurs de cafea neagră, eu ştiu cine-ar lua premiul... Ce s-aude cu loteria?

— Ee! Ducă-se pe pustii. Cine mai câştiga la loterie?

— Cine crede în loterie, haziaică. Norocul e ca şi Dumnezeu: nu-l vede decât cine crede în el.

— Multe mai ştii şi mai spui, cuconăşelule scump. Cum îţi pare dulceţu?

— Haziaica, numai complimente vrei! Iaca am să tac, şi am să mai cer un dulceţ.

Haziaica îi adusese încă o dulceaţă de caise, privindu-l înduioşată cum o mânca, degustând-o.

— Doamne, cuconăşelule scump, zic eu în mine: Ce-are să se facă stăpânul scump şi drag când n-or mai ţine-o picioarele pe haziaica? Haziaică, fă cafea. Haziaică, adă dulceţ. Haziaică, vreau linişte. Haziaică, du-te, haziaică fă, haziaică, drege, haziaică, adă. Toate le face haziaica pentru stăpânul scump şi drag.

Oftase amar.

— Da’ iaca, haziaică îmbătrâneşte.

Nathan protestase curtenitor.

— Inima e tânără, nu zic. Da’ picioarele...

— Dragă haziaică, dumneata eşti pentru Tăni eşti ca o mamă...

— Da-da, ca o mamă, oftase ea.

— Şi te îngrijeşti pentru viitorul lui ca o mamă...

— Da-da, suspinase ea în câteva etaje, dar parcă ciulind urechea.

— E bine, haziaica, o mamă nu doreşte băiatului ei decât să-l vadă însurat...

Nathan avea geniul de-a debita cele mai plate locuri comune, cu un aer pătruns, patriotic oarecum, — expulzându-şi zâmbetul în depărtarea astronomică unde veghează constelaţiile ironiei.

Haziaica îl privise în treacăt cu ochi foarte ageri subt genele care până atunci parcă se pregătiseră pentru lacrimi duioase.

Şi aşteptase fără să mai spuie nimic, cu aerul unui crocodil care pare numai adormit. De altfel, întreaga ei fiinţă lată, grasă, cu picioare scurte, dar ageră în mişcări, cu ochi pătrunzători şi nas puternic, avea ceva de crocodil: de crocodil tandru, mai ales când îşi lăsa capul pe-o parte, cu genele uşor plecate.

Nathan o privise, tăcând şi el, până când zâmbetul lui se formase din această tăcere, subt ochii, ei mânăstireşti plecaţi.

— Deşteaptă mai eşti, haziaico! Ai şi înţeles.

— Ce să înţeleg? se apărase ea.

Nathan îi luase mâna cu un aer de ghicitor în palmă, oprindu-şi degetul arătător pe inelul de aur al văduvei.

— Fiecare la rândul lui.

Haziaica apucase să ridice mîjnile spre cer, gata să dezlănţuie marea furtună cu refrenul: „Dacă-i aşa, eu plec”. Dar Nathan nu-i dăduse răgaz.

— Ştii ce mi-a scris Tăni să-ţi comunic? o întrebase el, găsind subit o soluţie care putea să-i atragă mî- nia lui Catul Bogdan.

Haziaica amânase dramă, cedând curiozităţii.

— Să-ţi comanzi imediat o rochie frumoasă...

Cuvintele cădeau în ea ca pietrele preţioase într-un pahar străveziu.

— ...Şi după ce aranjăm casa, plecam amândoi la Galaţi... să nuntim, haziaică, încheiase el cu un oftat de uşurare ciclul de minciuni.

— Stăpânul meu drag şi scump n-o uitat-o pe haziaica lui...

Şi plânsese într-adevăr, roşindu-şi însă ochii numai cât o obligă înduioşarea, fiindcă era orientală pură, şi fiind o rochie nouă, un drum cu trenul şi o nuntă pe deasupra, fac pe o armeancă bătrână mai tânără decât nepoţii ei.

Astfel, după ce ..înseninaseră” casa, făcându-i zilnic baie de aer şi soare, cu castanii de la fereastra ietacului învinşi de lumina şi garoafe, Nathan şi haziaica porniseră la Galaţi, lăsând în urmă ordine severe în ce priveşte aerisirea şi însorirea ca şi cum casa ar fi fost un bolnav, nu un imobil.

Catul Bogdan pierduse facultatea de-a se supăra. O acceptase pe „cucoana Chiriţă la nuntă” — aşa-i anunţase Nathan sosirea haziaicei —, ca şi cum el ar fi invitat-o. De altfel, haziaica cucerise imediat familia Novleanu prin pasionata ei serviabilitate şi prin enciclopedicele ei cunoştinţe culinare. Îşi descoperise prin Galaţi şi cimotii armeneşti, procurând cafeaua neagră cu preţuri de en gros. Făcuse torturi, iman-baialdi, alivenci, cataif, omletă verde, halva de casă, muhalibiuri, paşchet, şerbeturi — prietenoasă cu toată lumea, lăudându-şi stăpânul că pe un covor de moschee adus spre vânzare, tratând-o pe Luli ca pe icoană de hram a bisericei ei, c-un fel de necontenită adoraţie exclamativă, care dădea degetelor lui Catul Bogdan vibraţii de coadă de pisică, dar nu îndrăznea să ridice mâna poruncind pace şi tăcere, fiindcă alături de Luli abdicase şi