îi făcea cafea neagră, atunci râşnita, i-o aducea în ceaşcă mare şi-l lăsa singur, fără să îndrăznească să-l tulbure cu vreo vorbă. Vecinii o întrebau uneori: „Ce face băiatul în casa asta? N-aduce femei?” Haziaica ridica din umeri fără să le răspundă, având conştiinţa unei superiorităţi care-o solidariza cu ciudăţeniile tinărului ei stăpân. k Dar încă de atunci, cuvântul „femeie” în legătură cu această casă şi cu acest stăpân, dădea haziaicei un fel de dezgust mândru.

Aşadar, încă de demult, feminitatea ei orientală acceptase în prezent şi viitor poruncile şi capriciile acestui stăpân. Dar stăpâna casei pustii ea fusese: stăpână pe tăcerea încăperilor şi oarecum vestală a focului şi florilor din salonaş.

După întoarcerea în ţară a stăpânului, casa devenise efectiv a lui. Adusese din străinătate mobile, covoare, şaluri, tablouri, statui, lăzi cu cărţi, alungind mirosul camforei şi naftalinei prin fumul tutunului, continuând să păstreze ca şi până atunci salonaşul mamei lui, la fereastra căruia replantase trandafirii albi. Angajase bucătăreasă, rândaş şi fată în casă, dar aceştia erau subt ordinele haziaicei, simpli figuranţi subalterni care abea vedeau faţa stăpânului, fără să-i audă glasul: acest privilegiu îl avea numai haziaica. Numai ea îl servea direct, intim, de aproape. Ceilalţi veneau în contact numai eu lucrurile neînsufleţite ale casei.

Absenţa femeilor din casa stăpânului continua să dea haziaicei nu numai o satisfacţie prelungită, dar şi siguranţa ei în viitor. Ea era singura femeie din casă, nefiind în subordinea alteia cu păr lung. Aşa că deşi slujea, devotamentul ei nu găsea decât atavica dominaţiune a bărbatului, firesc stăpân, nu şi porunca unei egale întru sex, care i-ar fi dat accentul de umilinţă al slugei cu simbrie.

Faţă de cei de la bucătărie îl numea pe stăpân „boierul meu”. Faţă de cei de-afară, „domnul profesor”. Iar stăpânului, când i se adresă direct, îi spunea cam lung pentru vocativele discuţiei curente: „stăpânul meu scump şi drag”. Catul Bogdan era atât de deprins cu această formulă pompos şi dulceag posesivă, încât nici n-o mai auzea. O tolera ca atare. Şi pe haziaica de altfel, o tolera în multe privinţa fiindcă o avea de la mama lui şi fiindcă-i era efectiv devotată» cu toate că exagerările şi dulcegăriile ei verbale ar fi părut unor neiniţiaţi ca o neruşinată făţărnicie. Şi pe el îl indispunea uneori, având impresia că participă la o scenă de melodramă. De pildă, odată îl prinsese ploaia întorcându-se de la Universitate. Haziaica îl aştepta în faţa casei, cu umbrela deschisă, având aerul că-i ameninţată să devie văduvă privind de pe ţărm furtuna unui ocean.

— Stăpânul meu scump şi drag, ce-ai păţit? Vai de mine şi de mine...

Îl bocea, fiindcă era cu pălăria şi hainele ude, ca şi cum s-ar fi întors rănit din război.

În astfel de ocazii, Catul Bogdan ridica numai mâna, cu un aer extenuat, şi haziaica amuţea, ghemuindu-şi spinarea ca subt bici.

între Nathan şi haziaica se stabiliseră raporturi cordiale. Nathan beneficia faţă de ea de prietenia lui Catul Bogdan. Lui Nathan îi spunea: „cuconăşelule drag”, diminutivul alintător având şi sensul unui protectorat pe care nu şi-l permitea faţă de stăpânul prietenului. Ei doi îl îngrijeau împreună. Cu Nathan, haziaica vorbea lung, uneori foarte lung, fiindcă ea era un amestec compensativ de tăceri şi limbuţii. Nathan îi solicită şi tolera îngăduitor, cu eterna lui pasivitate receptivă faţă de femei, pe acestea din urmă. Aflase atâtea de la haziaica despre ea, despre părinţii ei, încât ar fi putut să-i scrie şi biografia, dacă haziaica n-ar fi avut pe limbă magică lupă orientală, adică organica nevoie a minciunii fabulative care diferenţiază pe orientali de occidentali. Urechea lui Nathan însă, ca şi a haziaicei, tot orientală era, aşa că cetea în vorbele haziaicei sensul exact, acordându-i numai omagiul zâmbetului pentru împodobirile artistice.

Nathan ştia că prezenţa fulgerătoare a unei femei în casa lui Catul Bogdan însemna mare dramă pentru haziaica. Dacă însă vestea i-ar fi adus-o stăpânul, drama ar fi rămas interioară. O singură ridicare de mâna a lui Catul Bogdan, şi haziaica ar fi fugit ca norii din faţa vântului, ducându-şi ploile în altă parte. Dar Catul Bogdan era comod. Prefera să-i treacă lui Nathan spectacolul paroxismului dramatic, el beneficiind de potolirea lui. Aşa că Nathan se sacrificase şi de data aceasta, acceptând rolul de mănuşă a mâinii lui Catul Bogdan şi de paratrăsnet al furtunii haziaicei. Numai că de data aceasta, doamna Luli, a cărei venire el o pregătea, dădea un sens cavaleresc până la desuet, ingratului demers..

Iată scena şi iată casa» Sunase de două ori la uşa de din faţă. Numai Catul Bogdan şi el sunau astfel, Haziaica apăruse gâfâind, cu şuviţe sure ieşindu-i de sub broboadă, ceea ce dovedea că abea se sculase din somn. Trează, îşi ascundea cu mare pudoare şi meşteşug culoarea vrâstei.

— Cuconăşelule scump, aduci poate veste de la stăpânul scump şi drag?

Nathan intrase în casa care-i era intimă că o haină, găsind-o totuşi, ca emisar al doamnei Luli, prea posomorită, prea muzeu de antichităţi. Perdelele mereu împreunate peste ferestre înlocuiau lumina şi veselia soarelui, cu faldul lor de mătase chineză cu bogate broderii de aur. Mobilele dormeau într-o penumbră apăsătoare, răspândind mirosul de lemn vechi şi ştofe, la care dacă s-ar mai fi adăugat mirosul de lumânare aprinsă şi de tămâie, ar fi dat exact atmosfera unei somptuoase capele funebre. În mod obişnuit, lumină electrică ardea şi în timpul zilei. Haziaica o şi aprinsese pentru cuconăşelul scump, dar Nathan, spre marea ei surprindere, dăduse la o parte perdelele, trăsese storul şi deschisese larg — sacrilegiu — fereastra, aducând înlăuntru violenţă lumină a soarelui de vară: intrase ca o sonoritate nouă, aprinzând aurul perdelelor, bronzul vaselor orientale, culorile covoarelor şi şalurilor, dând o înflorire de culoare preţioaselor obiecte care în umbră nu-şi cunoşteau decât penitenţa toamnei, că sucul strugurilor înfundat în pivniţă.

— Haziaica, fă-mi te rog o cafea,

— Şi un dulcet pentru cuconăşelul scump.

— Şi un dulceţ, haziaică, se învoise Nathan. Bar bem cafeaua împreună.

— Cuconăşelul scump tare-i dulce şi bun. se alintase haziaica, pe care nimic n-o măgulea mai tare decât pofteala la o ceaşcă de cafea în tovărăşia lui Nathan.

Căci Nathan proceda