class="t11"> o odaie curată şi bine mobilată în aripa servitorilor, având grijă să o trateze cu cea mai mare deferenţă. Nu admit nici un conflict, nici o perfidie. Dacă fracul meu s-a învechit în dulap, comandă unul nou, copiat întocmai după cel vechi, fiind atent la alegerea postavului. Te îmbrăţişez frăţeşte. Al tău,

Tăni

 

Şi în sfârşit, a patra şi ultima telegramă:

 

Cuvântul magic e Luli.

Tăni

 

Noroc că Nathan nu era comunist Altminteri, siguranţa şi consiliul de război ar fi deschis o anchetă, ares- tîndu-l preventiv.

*

Încă înainte de-a o cunoaşte, Luli-i apăruse lui Nathan astfel: „Doamna noastră Luli vine însoţită de fosta ei dădaca”, ceea ce-i dădea o tinereţă de pe vremea crinolinelor şi a castelelor feudale.

Şi dacă după întâia telegramă, soţia lui Catul Bogdan nu-l interesase decât în calitate de cauză a nebuniei lui, valoarea ei intrinsecă fiind un epifenomen, — a doua, a treia şi a patra telegramă fuseseră treptele pe care coborâse din neant, ca dintr-un castel feeric, „Doamna noastră Luli”, trei cuvinte care aveau foşnetul mătăsurilor vechi, „însoţită de fosta ei dădaca”, prezenţa bătrâna din urmă, care dădea Doamnei noastre Luli tinereţa unui obraz dintr-un vers de Villon.

Visul romantic nu e numai fapta nerozilor sentimentali. Inteligenţa lui Nathan avea şi ea ferestrele ei lunare. La o astfel de fereastră, telegramele lui Catul Bogdan i-o arătaseră pe Luli, făcîndu-i-o de la început intimă printre versurile Franţei de odinioară.

Aşa că Doamna noastră Luli căpătase o feminină întâietate în sensibilitatea lui Nathan, lăsându-l pe Cat al Bogdan reînviat întru nebunie, pe planul al doilea, deşi de ani Catul Bogdan era primordiala ocupaţie a lui Nathan şi intimă justificare a vieţii lui despuiate de ambiţii personale.

Nu numai atât: dar această subită şi arbitrară răsturnare a ierarhiilor sufleteşti de până atunci, în care Catul Bogdan deţinea primatul, conferea într-adevăr lui Luli un sens magic, de vreme ce simplul ei nume, notificat prin telegrame, izbutise să dea lui Nathan acea stare sufletească, uitata din adolescenţă, care se hrăneşte cu muzică şi versuri, repudiind ca pe-o vulgaritate ancilară luciditatea inteligenţii, cu rictusul ironiei, sau al sarcasmului.

Aşa că Nathan nu devenise numai executorul practic al însărcinărilor date telegrafic de Catul Bogdan, dar şi procuratorul sensibilităţii lui, al emoţiei lui. Tăierea castanilor de la fereastra ietacului îi apăruse şi lui imperii necesară, deşi erau ca două biserici de frunze până toamna când îşi puneau cupole de aur moscovit. Dar ietacul doamnei Luli avea nevoie de lumină şi numai de lumină. Pe mormântul castanilor, Nathan adunase cele mai frumoase garoafe roşii, aducând pentru ele pământul acela gras şi negru ca întunericul iadului în care ard jaruri.

Cea mai delicată însărcinare era cea care o privea pe haziaica, deşi Nathan o cunoştea perfect, fiindu-i oarecum colaboratoare întru conducerea practică a gospodăriei Lai Catul Bogdan.

Haziaica nu era propriu-zis servitoare, deşi era plătită de stăpânul ei, trebuind să-l asculte şi servească, ceea ce făcea cu pasiune şi exagerare. Mai întâi, haziaica era o amintire de pe vremea mamei lui Catul Bogdan: singurul subiect despre care Catul nu discuta nici cu Nathan. Haziaica avea deci acest prestigiu. În anii când după întâia recăsătorire, Aristide Bogdan se mutase în altă casă — constrâns de Catul care-l urmase în nouă locuinţa — haziaica continuase să trăiască în casa pustie, îngrijind-o mai departe, gata să primească oricând vizitele neanunţate ale liceanului înalt şi dominator.

Aristide Bogdan manifestase dorinţa de-a închiria casa, care nu producea nici un venit. Catul Bogdan, după o discuţie sălbatecă, îl împiedicase, terorizîndu-l cu revolverul — istorisea haziaica, ascultătoarea de la uşă; cam avea astfel de curiozităţi. Aristide Bogdan cedase „nebunului*1, simţindu-l capabil de orice: să ucidă, să dea foc casei. În acea vreme, Catul Bogdan nu inspira numai tatălui său astfel de temeri.

În această casă în care se adunase numai tăcere de trecut uscat între mătăsuri, oglinzi, covoare şi perdele cu miros de camforă şi naftalină, haziaica se desprinsese să fie stăpâna în aşteptarea stăpânului. Obligaţiile ei erau să repare imediat orişice stricăciune, având fonduri la dispoziţie, să aerisească, să facă focuri de dezmorţire în timpul iernii — şi să vegheze mereu asupra salonaşului, aducându-i zilnic flori, iar în timpul frigului, făcând focuri bogate în soba de teracotă albă, ca pentru o femeie cu sănătatea fragilă, care ar fi cântat la pian sau ar fi cetit pe divan. Făcuse întocmai, fiindcă şi ea se temea de liceanul foarte delicat în genere, blând la vorbă, dar cu accese de violenţă când nu i se ascultau ordinele — mai ales cele ciudate — în stare să îngrozească şi pe un bărbat. Şi haziaica, armeancă, era şi mai târâtor femeie în spaimele faţă de puterea leului. Stăpânul ei în sens aproape oriental era numai Catul Bogdan. El moştenise casa, el era fiul stăpânei adorate, el era frumos şi bărbat, el era dulce şi mărinimos, dar şi aprig la mânie: ca şi cei cu turban şi narghilea din şoaptele copilăriei, când porunceau harapului gealat tăierea capului care nu ştie să se plece. Capul ei era de borangic pentru vorbele stăpânului. Cu toate că-l ştia din leagăn, cu toate că-l privise împleticindu-se pe covor spre braţele mamei lui, — nu-l vedea decât bărbat şi stăpân. E drept însă că în anii copilăriei din leagăn şi de pe covor, copilul trăise numai în mâinile şi braţele mamei lui, ca într-un balcon la care n-ajungeau decât privirile haziaicei, zâmbetul ei admirativ şi vorbele ei de deochi. Atât. Copilul crescuse lângă mama lui.

După moartea ei şi părăsirea casei, liceanul venea uneori fără să sune, fără s-o anunţe pe haziaica, descuind uşile cu cheile lui. De aceea, de câte ori intra în salonaşul moartei, haziaica bătea la uşă. Uneori nu o poftea înlăuntru decât tăcerea cu glasul celei moarte, alteori îi răspundea glasul stăpânului. Îl găsea pe divan, la fereastră sau la gura sobei, iar alteori privind clapele pianului deschis, fără să le atingă, Haziaica