curentul se îndreaptă spre Spitzberg; dar înainte de a pătrunde în Golful Mexic, cam pe la 44° latitudine nordică, el se desparte în două braţe: cel principal porneşte spre coastele Irlandei şi ale Norvegiei, pe cînd cel de-al doilea coteşte spre sud, la înălţimea insulelor Azore; apoi, lovind ţărmurile africane şi descriind un oval alungit, se întoarce către insulele Antile.

Acest al doilea braţ — care-i mai degrabă o salbă decît un braţ — înconjură cu inelele lui de apă caldă o porţiune din Atlantic, rece, liniştită şi nemişcată, care poartă numele de Marea Sargaselor şi care formează un adevărat lac în mijlocul oceanului. Pentru a face înconjurul mării acesteia, apele marelui curent au nevoie de nu mai puţin decît trei ani.

La drept vorbind. Marea Sargaselor acoperă toată partea scufundată a Atlantidei. Unii autori au fost chiar de părere că ierburile numeroase cu care este împînzită sînt smulse din cîmpiile vechiului continent. Totuşi s-ar putea ca ierburile acestea, alge şi fucus, să fie smulse de pe ţărmurile Europei şi Americii şi tîrîte pînă acolo de Golf-Stream. Acesta a fost unul din motivele care îl făcură pe Columb să bănuiască existenţa unui nou continent. Odată ajunse în Marea Sargaselor, corăbiile acestui îndrăzneţ călător au înaintat cu greu printre ierburi, fiind silite să se oprească uneori, spre marea spaimă a echipajelor, şi astfel traversarea acestei mări dură trei săptămîni.

Aceasta era regiunea în care naviga Nautilus, o adevărată livadă, un covor de alge, de fucus-natans, de struguri tropicali, atît de des şi de compact, încît orice vas cu greu îl putea străpunge. De aceea, căpitanul Nemo, care nu voia să vîre elicea în maldărul acela de ierburi, se ţinu la cîţiva metri adîncime sub valuri.

Numele de Sargase vine de la cuvîntul spaniol «sargazzo» care înseamnă varec, adică un soi de iarbă de mare. Din iarba aceasta, numită şi varec-plutitor, e făcută cea mai mare parte a bancului uriaş. După savantul Maury, autorul lucrării «Geografia fizică a globului», iată din ce pricină se adună hidrotitele acestea în bazinul liniştit al Atlanticului:

«Explicaţia ce s-ar putea da, spune el, pare să reiasă dintr-o experienţă cunoscută de toată lumea. Dacă se pun într-un vas bucăţele de plută sau nişte corpuri plutitoare şi se dă apei din vas o mişcare circulară, se va vedea că bucăţelele împrăştiate se adună laolaltă în centrul suprafeţei lichide, adică în punctul cel mai liniştit. În fenomenul de care ne ocupăm, vasul este Atlanticul, Golf-Stream-ul este curentul circular, iar Marea Sargaselor e punctul central în care se adună corpurile plutitoare». Împărtăşesc părerea lui Maury şi am putut să studiez fenomenul în mediul acesta special, în care rareori pătrund navele. Deasupra noastră pluteau tot felul de corpuri îngrămădite printre ierburile cafenii, trunchiuri de copaci smulse din Anzi sau din Munţii Stîncoşi şi cărate de Amazon sau Mississippi, numeroase epave, resturi de tălpoaie de corăbii, din carene şi din învelişuri atît de îngreuiate de scoici şi crustacei, încît nu se mai puteau ridica la suprafaţa oceanului.

Toată ziua de 22 februarie o petrecurăm în Marea Sargaselor, în care peştii amatori de plante acvatice şi de crustacei găsesc hrană din belşug. A doua zi oceanul îşi reluă înfăţişarea lui obişnuită.

Începînd de la 23 februarie şi pînă la 12 martie, timp de nouăsprezece zile, Nautilus naviga în mijlocul Atlanticului, ducîndu-ne cu o viteză constantă de o sută de leghe în douăzeci şi patru de ore. Nu mai încăpea îndoială că Nemo voia să-şi ducă la îndeplinire programul submarin şi că, pentru aceasta, se gîndea să revină în mările australe ale Pacificului, după ce ar depăşi Capul Horn.

Aşadar, temerile lui Ned Land fuseseră îndreptăţite. În apele acestea atît de întinse, în care insulele lipsesc, nici vorbă nu putea fi să fugim de pe bord; pe de altă parte, n-aveam cum să ne împotrivim voinţei căpitanului. Singurul lucru pe care-l puteam face era să ne supunem; dar nădăjduiam să ajungem prin convingere la ceea ce forţa sau viclenia nu ne puteau duce. Poate că la sfîrşitul călătoriei, căpitanul Nemo se va învoi să ne redea libertatea, dacă îi vom jura să nu-i destăinuim existenta... Jurămîntul ni l-am fi ţinut cu cinste. Dar lucrurile acestea anevoioase trebuiau discutate mai întîi cu căpitanul. Cum va primi Nemo cererea noastră de a ne reda libertatea? Nu ne spusese el însuşi de la început, destul de limpede, că era silit să ne oprească pentru totdeauna pe bordul lui Nautilus ca să poată fi păstrat secretul vieţii sale ? Faptul că tăcusem timp de patru luni nu însemna oare că sîntem de aceeaşi părere cu el ? Şi dacă am aduce din nou vorba despre toate acestea, nu i-am trezi anumite bănuieli care ne-ar putea zădărnici planurile, dacă mai tîrziu ni se va ivi vreun prilej potrivit ca să le reluăm? Cîntăream şi răsuceam în minte toate întrebările acestea şi apoi i le puneam lui Conseil, care era la fel de încurcat ca şi mine. Pe scurt, cu toate că nu mă descurajez uşor, îmi dădeam seama că nădejdea de a-mi revedea semenii trebuia să-mi scadă din zi în zi, mai cu seamă acum, cînd căpitanul Nemo gonea plin de îndrăzneală spre sudul Atlanticului. În cursul acestor nouăsprezece zile de călătorie nu s-a petrecut nimic deosebit. Pe căpitan îl vedeam rar: lucra. În bibliotecă găseam adesea cărţi deschise, mai ales cărţi de ştiinţe naturale. Răsfoise şi lucrarea mea asupra fundurilor submarine, făcînd numeroase note marginale, cîteodată în contrazicere cu teoriile şi sistemele mele. Căpitanul însă se mulţumea să-mi limpezească în felul acesta lucrarea şi numai rareori stăteam de vorbă amîndoi. Uneori auzeam răsunînd sunetele melancolice ale orgii la care cînta cu multă căldură, dar asta se întîmpla numai noaptea, în întunericul cel mai deplin, atunci cînd Nautilus adormea în adîncurile oceanului. În timpul acestei perioade a călătoriei navigam zile întregi la suprafaţa apei. Marea era cu totul pustie; abia cîteva corăbii cu pînze, în drum spre Indii, se îndreptau spre Capul Bunei Speranţe. Într-o zi ne-a urmărit o balenieră, care fără doar şi poate că ne lua drept o balenă uriaşă, de mare preţ. Dar căpitanul