Nemo, nedorind ca bieţii oameni să-şi piardă timpul şi să se ostenească degeaba, a încheiat vînătoarea cufundîndu-se sub apă. Întîmplarea aceasta păru că-l interesează foarte mult pe Ned Land. Cred că nu mă înşel spunînd că bravului canadian trebuie să-i fi părut tare rău că pescarii n-au izbutit să ucidă cu cangea cetaceul nostru de tablă.

Peştii observaţi de Conseil şi de mine în răstimp erau cam aceiaşi pe care îi studiasem şi mai înainte, la alte latitudini. Mai deosebiţi au fost doar cîţiva reprezentanţi ai fiorosului gen de cartilaginoşi care se împart în trei subgenuri, numărînd nu mai puţin de treizeci şi două de specii: rechini dungaţi, lungi de cinci metri, cu capul turtit şi mai lat decît corpul, cu înotătoarele codale rotunjite; rechinii aceştia au pe spate dungi mari negre, paralele şi longitudinale; erau apoi rechini cenuşii, avînd şapte deschideri branhiale şi înzestraţi cu o singură înotătoare dorsală, aşezată aproape de mijlocul corpului.

Am întîlnit de asemenea şi cîini de mare, peşti grozavi de lacomi. Avem tot dreptul să ne îndoim de povestirile pescarilor, dar iată ce ne spun ei: Odată s-a găsit în corpul unui astfel de animal un cap de bivol şi un viţel întreg. Într-un altul s-au găsit doi thoni şi un marinar în uniformă, în altul un soldat cu sabie la şold şi, în sfîrşit, în alt exemplar au dat peste un cal, cu călăreţ cu tot. La drept vorbind, toate astea nu prea sînt de crezut. E însă adevărat că nici unul din aceste animale nu s-a lăsat prins în năvoadele lui Nautilus, aşa că n-am putut să le verific lăcomia.

Turme nebunatice de delfini ne însoţiră zile de-a rîndul. Înotau cîte cinci, şase laolaltă, vînînd în haite ca lupii în cîmpie. Se pare că sînt la fel de lacomi ca şi cîinii de mare, dacă e să dăm crezare unui profesor din Copenhaga care a scos din stomacul unui delfin treisprezece marsuini şi cincisprezece foci. E drept că delfinul acela aparţinea unei specii de giganţi, cu o lungime de mai bine de douăzeci şi patru de picioare. Familia aceasta de delfini cuprinde zece genuri şi cei pe care-i vedeam aparţineau genului delfinoringilor, cu botul foarte îngust, de patru ori mai lung decît capul. Corpul lor, lung de trei metri, e negru pe spinare, iar pe burtă sînt de culoare albă-trandafirie, presărată cu pete mici şi rare. În mările acestea mai există nişte peşti din ordinul acantopterigienilor, familia scenoizilor. Unii autori — mai mult poeţi decît naturalişti — pretind că aceşti peşti cîntă melodios şi că vocile lor alcătuiesc un concert pe care nici un cor de voci omeneşti nu l-ar egala. Nu pot să contrazic asemenea afirmaţii, dar aceşti peşti nu ne-au făcut nici o serenadă, fapt pe care nu pot decît să-l regret.

Pînă la urmă, Conseil a clasat şi o mulţime de peşti zburători, pe care delfinii îi vînau cu o dibăcie neîntrecută. O asemenea vînătoare e cît se poate de interesantă. Oricît de departe ar fi încercat să zboare, oriîncotro s-ar fi îndreptat, chiar dacă ar fi sărit pe deasupra lui Nautilus, bieţii peşti nimereau totdeauna în botul deschis al delfinului, care aştepta gata să-i înhaţe. Printre peştii aceştia, Conseil a notat pirapezii, un fel de rîndunele de mare, cu gura luminoasă, care în timpul nopţii, lăsînd dîre de foc în aer, se aruncă în apele întunecoase ca nişte stele căzătoare.

Aşa s-a desfăşurat călătoria noastră pînă în ziua de 13 martie, cînd Nautilus a făcut mai multe sondaje pe care le-am urmărit cu toată atenţia.

Pînă atunci străbătusem aproape treisprezece mii de leghe de la punctul nostru de plecare, din mările de sus ale Pacificului. Ne aflam la 45° 37' latitudine sudică şi 37° 53' longitudine vestică. Eram pe aceleaşi meleaguri în care căpitanul Denham de pe Herald a desfăşurat paisprezece mii de metri de sondă, fără să dea de fund. Tot aici locotenentul Parker de pe fregata americană Congress nu putuse atinge solul submarin nici la cincisprezece mii o sută patruzeci de metri.

Căpitanul Nemo hotărî să-l cufunde pe Nautilus la cea mai mare adîncime, ca să controleze sondajele de care am pomenit. M-am pregătit să-mi notez rezultatele experienţei. Obloanele salonului s-au deschis şi au început manevrele de cufundare spre regiunile acelea nemaipomenit de adînci.

E lesne de închipuit că nu putea fi vorba de cufundare prin umplerea rezervoarelor, pentru că nu era sigur dacă ele ar fi sporit îndeajuns greutatea specifică a lui Nautilus. Dealtfel, la urcare, suprasarcina de apă ar fi trebuit înlăturată şi pompele n-ar fi fost destul de puternice ca să învingă presiunea exterioară.

Căpitanul Nemo hotărî să atingă fundul oceanului coborînd într-o diagonală alungită, cu ajutorul planurilor laterale, care au fost aşezate sub un unghi de 45° faţă de linia de plutire a lui Nautilus. Apoi se dădu viteză maximă elicei, care bătu apa cu o forţă de nedescris.

Sub impulsul ei puternic, Nautilus vibra ca o coardă întinsă şi se cufundă treptat sub apă. Stăteam împreună cu Nemo în salon şi urmăream acul manometrului care devia cu repeziciune. Curînd trecurăm dincolo de zona în care trăiesc cei mai mulţi peşti. Dacă unii peşti nu pot trăi decît la suprafaţa mărilor sau a fluviilor, alţii, mai puţin numeroşi, stau numai la adîncimi destul de mari. Printre aceştia din urmă am văzut un fel de cîine de mare, înzestrat cu şase deschideri respiratorii, cu ochi enormi, în formă de telescop; apoi un soi de peşte cu aripioarele pectorale negre şi care-i apărat de un plastron de plăci osoase roş-palide, şi în sfîrşit grenadierul, care trăieşte la o mie două sute de metri adîncime, suportînd deci o presiune de o sută douăzeci de atmosfere.

L-am întrebat pe căpitan dacă întîlnise peşti la adîncimi şi mai mari.

— Peşti? mi-a răspuns el. Rareori. Dar, în stadiul actual al ştiinţei, ce se cunoaşte, sau, mai bine zis, ce se bănuieşte în privinţa aceasta?

— Iată ce se cunoaşte, domnule căpitan: cu cît pătrundem mai mult în adîncul oceanului, viaţa vegetală dispare mai repede decît viaţa animală. Se ştie, de asemenea, că acolo unde se mai văd încă fiinţe vii,