nu mai găseşti nici urmă de hidrofite. Se ştie că scoicile trăiesc la două mii de metri sub apă şi că Mac Clintock, eroul mărilor polare, a scos o stea de mare de la o adîncime de două mii cinci sute de metri. Se mai ştie că echipajul de pe Bull-Dogy al marinei regale, a pescuit o stea de mare la două mii şase sute douăzeci de brase{20}, adică de la mai mult de o leghe adîncime. Dar poate o să spuneţi că nu se ştie nimic?

— Nu, domnule profesor, n-o să fiu atît de nepoliticos. Totuşi, v-aş întreba cum explicaţi dumneavoastră faptul că unele fiinţe pot să trăiască la asemenea adîncimi?

— Iată cum îmi explic: în primul rînd curenţii verticali, determinaţi de diferenţele de salinitate şi de densitate a apelor, produc o mişcare suficientă spre a menţine viaţa primitivă a crinilor şi a stelelor de mare.

— E drept, încuviinţă căpitanul.

— Apoi, deoarece oxigenul stă la baza vieţii, se ştie că o cantitate de oxigen dizolvată în apă sporeşte odată cu adîncimea, în loc să descrească, şi că presiunea păturilor joase de apă contribuie la comprimarea lui.

— A! Se ştie acest lucru ? se miră căpitanul Nemo. E bine că se ştie, fiindcă acesta e adevărul. Trebuie să mai adaug doar că vezica înotătoare a peştilor cuprinde mai mult azot decît oxigen, cînd aceştia sînt pescuiţi la suprafaţa apei, şi, dimpotrivă, mai mult oxigen decît azot cînd sînt scoşi de la adîncimi mari, ceea ce îndreptăţeşte explicaţia dumneavoastră. Să ne continuăm însă observaţiile.

M-am uitat spre manometru. Arăta o adîncime de şase mii de metri. De o oră ne cufundam întruna. Alunecînd pe planurile lui înclinate. Nautilus cobora mereu. Apele pustii erau de-o limpezime minunată şi nespus de străvezii. Peste încă o oră am ajuns la treisprezece mii de metri — aproape trei leghe şi un sfert — dar fundul oceanului tot nu se zărea.

Pe la paisprezece mii de metri au început să se desluşească nişte piscuri negre, care se înălţau în mijlocul apelor. Piscurile însă puteau fi ale unor munţi cît Himalaia sau Mont Blanc, dacă nu şi mai înalţi, aşa că tot nu ne-am putut da seama de adîncimea oceanului.

Cu toată presiunea puternică pe care o suporta. Nautilus coborî şi mai mult. Simţeam cum îi tremură învelişul de fier la încheieturile niturilor; barele începuseră să se îndoaie, pereţii gemeau; geamurile salonului păreau că se coşcovesc sub presiunea apei, şi Nautilus, cît era el de zdravăn, ar fi cedat fără doar şi poale, dacă, aşa cum spusese căpitanul, n-ar fi fost făcut ca să reziste ca un bloc plin.

Cînd am atins povîrnişurile acestor munţi cufundaţi sub apă, se mai zăreau încă scoici, serpule, spinorbişi vii şi cîteva specimene de stele de mare.

Curînd însă dispărură şi ultimii reprezentanţi ai vieţii animale şi Nautilus, cufundat la mai mult de trei leghe, trecu de hotarele vieţii submarine, aşa cum un balon se ridică în înălţimi deasupra zonelor respirabile. Atinsesem o adîncime de şaisprezece mii de metri — patru leghe — şi învelişul lui Nautilus suporta o presiune de o mie şase sute de atmosfere, adică o mie şase sute de kilograme pe fiecare centimetru pătrat al suprafeţei sale.

— Vă daţi seama, am strigat eu, ce înseamnă să străbaţi regiunile acestea adînci prin care omul n-a ajuns încă niciodată! Priviţi, domnule căpitan, stîncile măreţe, peşterile nelocuite, aceste ultime lăcaşuri ale Pămîntului, în care viaţa nu mai este cu putinţă! Atîtea privelişti necunoscute, şi totuşi sîntem siliţi să ne mulţumim numai cu amintirea lor!

— V-ar place să păstraţi ceva mai mult decît amintirea? mă întrebă căpitanul.

— Ce vreţi să spuneţi ?

— Că nimic nu-i mai uşor decît să fotografiem regiunea aceasta submarină.

Nici n-am apucat să-mi arăt întreaga uimire pe care mi-o stîrniseră cuvintele lui neaşteptate, cînd, la un ordin al căpitanului, un obiectiv fu adus în salon. Prin obloanele larg deschise, apele, luminate electric, se desluşeau cu o limpezime desăvîrşită. Nici o umbră, nici o degradare a luminii noastre artificiale. Nici soarele n-ar fi fost mai bun pentru ceea ce ne pregăteam să facem. Împins de elice şi silit de înclinarea planurilor lui, Nautilus stătea nemişcat. Aparatul fu îndreptat asupra priveliştilor fundului oceanic şi în cîteva secunde obţinurăm un clişeu de o mare claritate.

Dar eu am să încerc să descriu originalul: în faţă se înalţă stîncile care stau acolo de la începuturile lumii, fără să fi văzut vreodată lumina cerurilor, graniturile inferioare care alcătuiesc puternica temelie a globului, peşterile adînci scobite în masa pietroasă, profilurile tăiate în stîncă, neasemuit de clare, cu vîrfuri negre, ieşite parcă din pensula vreunui pictor flamand. Departe, în zare, linia întortocheată a unor munţi minunaţi închide priveliştea. Mi se pare cu neputinţă de redat frumuseţea îngrădirii aceleia de pietre netede, negre şi lucioase, fără un fir de muşchi, fără o pată pe ele, tăiate în forme ciudate şi stînd neclintite pe covorul de nisip care scînteia în razele luminii electrice!

Sfîrşindu-şi experienţele, căpitanul Nemo îmi spuse:

— Acum să urcăm, domnule profesor. Nu trebuie să întrecem măsura expunîndu-l prea mult timp pe Nautilus la o asemenea presiune.

— Să urcăm! răspunsei eu.

— Ţineţi-vă bine!

Nici n-am avut vreme să mă gîndesc de ce-mi dăduse căpitanul sfatul acesta, că m-am şi pomenit aruncat la podea.

Cu elicea în mişcare şi cu planurile îndreptate vertical, Nautilus, purtat ca un balon în aer, se ridica fulgerător de repede, străpungînd grosimea apei cu un freamăt răsunător. Prin ferestrele salonului nu se mai putea vedea nimic. În patru minute vasul străbătu cele patru leghe care îl despărţeau de suprafaţa oceanului şi, după ce ţîşni ca un peşte zburător, recăzu în apă împroşcînd valurile pînă la o înălţime ameţitoare.

 

 

 

 

Capitolul XII CAŞALOŢI ŞI BALENE

 

În timpul nopţii de 13 spre 14 martie, Nautilus îşi reluă direcţia spre sud. Nădăjduiam că, de îndată ce va ajunge în dreptul Capului Horn, va cîrmi spre vest, ca să ajungă în mările Pacificului şi să încheie astfel înconjurul Pămîntului. Dar n-a făcut aşa, ci a continuat să urce spre regiunile australe. Încotro avea de gînd să meargă? La pol? Ar fi fost o