De cîteva zile canadianul nu-mi mai vorbea despre planurile sale de fugă. Devenise mai puţin vorbăreţ, aproape că tăcea tot timpul, îmi dădeam bine seama cît îl apăsa captivitatea prelungită pe care o îndura. Simţeam cît sînge rău îşi face. De cîte ori îl întîlnea pe căpitan, ochii i se aprindeau de mînie şi mă temeam de fiece dată ca firea lui nepotolită să nu-l împingă la cine ştie ce fapte nechibzuite. În ziua aceea de 14 martie, canadianul, urmat de Conseil, intră în camera mea. I-am întrebat care era rostul vizitei lor.

— Vrem să vă punem o mică întrebare, domnule, mi-a răspuns canadianul.

— Vorbeşte, Ned.

— Cîţi oameni credeţi că sînt pe bordul lui Nautilus?

— N-aş putea să-ţi spun, dragul meu.

— Cred, reluă Ned Land, că, aşa cum este făcut, vasul nu are nevoie de un echipaj prea numeros.

— Adevărat, îi răspunsei eu, n-ar trebui mai mult de zece oameni pentru manevrele lui Nautilus.

— Atunci, spuse canadianul, de ce ar avea mai mulţi?

— De ce? l-am întrebat, la rîndul meu. Îl priveam ţintă pe Ned Land, ghicindu-i gîndurile.

— Ştii de ce, Ned? am vorbit eu mai departe. Dacă mă încred în presimţirile mele şi dacă am înţeles viaţa căpitanului, atunci Nautilus nu este numai o navă; submarinul acesta trebuie să fie şi un loc de refugiu pentru acei care, la fel ca şi comandantul, au rupt orice legături cu uscatul.

— Tot ce se poate, încuviinţă Conseil. Cu toate astea, Nautilus nu poate adăposti decît un număr anumit de oameni. N-ar vrea domnul să ne arate care ar putea fi acest număr maxim?

— Dar cum să-l aflu, Conseil?

— Păi, faceţi socoteala: cunoaşteţi capacitatea navei şi deci cantitatea de aer pe care o conţine; dacă ne gîndim, pe de altă parte, cît aer consumă fiecare om prin respiraţie şi socotim datele astea faţă de nevoia lui Nautilus de-a ieşi la suprafaţă la fiecare douăzeci şi patru de ore...

Conseil nu şi-a isprăvit fraza, dar mi-am dat seama unde avea să ajungă.

— Înţeleg, i-am răspuns. Păcat însă că socoteala asta, care nu-i grea deloc, ne dă numai rezultate foarte nesigure.

— N-are a face! insistă Ned Land.

— Atunci să socotim, mă învoii eu. Un om consumă într-o oră oxigenul cuprins într-o sută de litri de aer; iar în douăzeci şi patru de ore oxigenul din două mii patru sute de litri. Deci se cere să ştim de cîte ori Nautilus cuprinde două mii patru sute de litri de aer.

— Întocmai! spuse Conseil.

— Or, continuai eu, capacitatea lui Nautilus fiind de o mie cinci sute de tone, iar o tonă avînd o mie de litri. Nautilus conţine un milion cinci sute de mii de litri de aer care, împărţit la două mii patru sute... Am calculat repede cu creionul:...dau un cît de şase sute douăzeci şi cinci. Ceea ce înseamnă că aerul din Nautilus ar ajunge pentru şase sute douăzeci şi cinci de oameni timp de douăzeci şi patru de ore.

— Şase sute douăzeci şi cinci! repetă Ned.

— Dar fii sigur, am adăugat, că pasageri, mateloţi şi ofiţeri laolaltă nu sîntem nici a zecea parte din numărul acesta.

— Şi tot e prea mult pentru trei oameni! murmură Conseil.

— Aşa încît, dragă Ned, nu te pot sfătui decît să ai răbdare.

— Şi chiar mai mult decît răbdare, adăugă Conseil, trebuie resemnare. Conseil găsise cuvîntul potrivit. La urma urmei, continuă el, căpitanul Nemo nu poate merge numai spre sud! Va trebui să se oprească odată şi odată, măcar în faţa gheţurilor, şi să se întoarcă spre mări mai civilizate! Atunci o să fie timpul să reluăm planurile lui Ned Land.

Canadianul clădină din cap şi îşi trecu mîna peste frunte. Apoi plecă fără să mai spună nimic.

— Îngăduiţi-mi să vă spun ce cred eu, mi se adresă atunci Conseil. Bietul Ned visează la ce ar putea avea. Îşi aminteşte întruna de viaţa lui de înainte. Tot ce ne lipseşte i se pare de preţ. Îl copleşesc amintirile şi e amărît. Trebuie să-l înţelegem. Ce rost are el aici? Nici unul. Nu-i nici savant, ca dumneavoastră, şi nici nu se bucură ca noi de minunăţiile mării. Ar fi în stare de orice ca să mai ajungă să pună o dată piciorul într-o crîşmă, în ţara lui!

Neîndoios că monotonia de pe bord trebuia să-i fie nesuferită canadianului, care era obişnuit cu o viaţă liberă şi activă. Rar se mai întîmpla cîte ceva care să-l poată scoate din amorţeală. Şi totuşi, în ziua aceea s-a petrecut un fapt ce i-a amintit din plin frumoasele timpuri cînd era vînător de balene.

Cam pe la unsprezece dimineaţa, cînd Nautilus plutea la suprafaţa apei, am nimerit în mijlocul unei turme de balene. Întîlnirea nu m-a mirat, deoarece ştiam că animalele acestea, hăituite din cale afară de vînători, se adăpostesc în apele latitudinilor înalte.

Rolul pe care l-a jucat balena în lumea navigatorilor şi influenţa ei asupra descoperirilor geografice a fost dintre cele mai însemnate. Atrăgînd în urmărirea ei mai întîi pe basci, apoi pe asturieni, englezi şi olandezi, i-a deprins cu primejdiile oceanului şi i-a condus de la un capăt la celălalt al Pămîntului.

Balenelor le plac mările australe şi boreale. Vechi legende spun că aceşti cetacei au adus pe pescari pînă la şapte leghe depărtare de Polul Nord. Dacă aceasta nu e adevărat, va fi totuşi cîndva, şi poate că în felul acesta, vînînd balene în regiunile arctice sau antarctice, oamenii vor păşi pe aceste ţinuturi încă necunoscute ale globului.

Stăteam pe punte. Marea era liniştită; prin meleagurile acestea, în luna octombrie sînt zile frumoase de toamnă. Canadianul — care nu se putea înşela — semnală o balenă la orizont, spre răsărit. Privind cu atenţie, puteai vedea o spinare neagră, ridicîndu-se şi coborîndu-se ritmic în mijlocul valurilor, la cinci mile de Nautilus.

— Ah! strigă Ned Land. Cîtă plăcere mi-ar face întîlnirea asta, dacă aş fi pe bordul unei baleniere! E un animal cît toate zilele; uitaţi-vă numai cu ce putere aruncă coloane de aburi şi aer! Mii de draci! De ce-oi fi blestemat să stau pironit