— Hei, Ned, îi răspunsei eu, încă nu te-ai săturat de vînătoare?

— Credeţi, domnule, că un vînător dc balene poate să-şi uite meseria? Poţi să te saturi vreodată de o asemenea vînătoare?

— N-ai vînat niciodată în mările astea, Ned ?

— Niciodată, domnule. Numai în mările nordice, în Strîmtoarea Bering şi Davis.

— Atunci nu cunoşti încă balenele din sud. Pînă acum ai vînat numai din cele obişnuite, care nu s-ar încumeta să treacă apele calde ale Ecuatorului.

— Ce vorbiţi, domnule profesor! spuse cam neîncrezător canadianul.

— Spun ce este.

— Ei, comedie! Eu, ăsta care vă vorbesc, în anul şaizeci şi cinci, adică acum doi ani şi jumătate, am prins lîngă Groenlanda o balenă în care mai era înfiptă o cange cu semnul unei baleniere din Bering. Şi atunci vă întreb: cum se putea ca animalul rănit în vestul Americii să fi venit în est, unde l-am ucis, dacă n-ar fi trecut Ecuatorul fie pe la Capul Horn, fie pe la Capul Bunei Speranţe?

— Sînt de aceeaşi părere cu prietenul Ned, întări Conseil, şi aş fi curios să aud ce o să-i răspundeţi.

— Am să vă răspund, dragii mei, că balenele trăiesc, fiecare după soiul din care face parte, în anumite mări, din care nu ies niciodată; şi dacă una din ele a venit din Strîmtoarea Bering în Strîmtoarea Davis, înseamnă pur şi simplu că există vreo trecere dintr-o mare într-alta, fie pe coastele nordice ale Americii, fie pe cele ale Asiei.

— Să vă cred oare? mă întrebă canadianul, închizînd un ochi.

— Trebuie să-l credem pe domnul, răspunse Conseil.

— Atunci, urmă canadianul, fiindcă n-am vînat niciodată prin meleagurile astea, înseamnă că nu cunosc deloc balenele care umblă pe aici?

— Aşa îmi închipui, Ned.

— Un motiv mai mult ca să faci cunoştinţă cu ele, adăugă Conseil.

— Ia priviţi! strigă canadianul, emoţionat. Se apropie! Vine spre noi! Nici nu-i pasă de mine; ştie că nu pot să-i fac nimic!

Ned bătea din picior. Îi tremura mîna în care învîrtea o cange închipuită.

— Cetaceii ăştia sînt tot atît de mari ca şi cei din apele Nordului? mă întrebă el.

— Aproape tot atît, Ned.

— Eu am văzut balene mari, domnule, balene care aveau şi o sută de picioare lungime; i-am auzit pe unii spunînd că hullamock-ul şi umgallick-ul din insulele Aleutine trec cîteodată de o sută cincizeci de picioare.

— Asta mi se pare cam prea mult, i-am răspuns eu. Şi unele, şi altele nu sînt decît balenoptere, cu înotătoare dorsale, şi, asemenea caşaloţilor, sînt în general mai mici decît balena adevărată.

— Hei! exclamă canadianul, cu privirea aţintită pe valuri. Se apropie, vine în apele lui Nautilus.

Apoi reluă:

— Vorbiţi de caşalot ca de un animal mărunt. Există totuşi şi caşaloţi giganţi, foarte inteligenţi. Se spune că unii dintre ei se acoperă cu alge şi fucus şi sînt luaţi drept insule. Marinarii debarcă pe ele, se instalează acolo, fac foc...

— Şi clădesc case, rîse Conseil.

— Da, glumeţule, şi într-o bună zi animalul se scufundă, trăgînd toţi locuitorii în adînc.

— Ca în călătoriile lui Sindbad marinarul, i-am întors eu vorba rîzînd. Ei, jupîne Land, mi se pare că-ţi plac povestiri din acestea extraordinare. Sper că nu crezi în ele!

— Domnule naturalist, spuse Ned serios, din partea balenelor poţi să te aştepţi la orice. Ia uite la asta cum înoată, cum se ascunde. Se spune că cetaceii pot face înconjurul lumii în 15 zile.

— Nu te contrazic.

— Şi ştiţi că la începutul lumii balenele înotau mult mai repede?

— Serios ? De ce oare ?

— Pentru că atunci aveau coada la fel ca peştii, şi loveau cu ea apa de la stînga la dreapta şi de la dreapta la stînga. Dar Creatorul, băgînd de seamă că merg prea repede, le-a răsucit coada, şi de atunci ele bat de sus în jos, pierzînd din iuţeală.

— Şi vrei să te cred?

— Nu cuvînt cu cuvînt, şi nici dacă vă spun că există balene care cîntăresc o sută de mii de livre.

— Cam mult. Într-adevăr. Totuşi trebuie spus că unii cetacei sînt destul de dezvoltaţi şi pot da pînă la 120 de tone de untură.

— Am văzut asemenea exemplare.

— Te cred, Ned, şi mai cred că unele balene sînt la fel de groase ca 100 de elefanţi. Gîndeşte-te ce efect produc asemenea exemplare înotînd cu toată viteza!

— E adevărat, întrebă Conseil, că pot scufunda un vas?

— Nu cred, dar se povesteşte totuşi că în 1820, în Mările Sudului, o balenă s-a repezit asupra vasului Essex care se scufundă cît ai clipi.

Ned mă privi cu un aer ironic.

— Pe mine, spuse el, m-a lovit o balenă cu coada, eu fiind în barcă. Am fost zvîrlit cu tovarăşii mei la o înălţime de 6 metri. Dar pe lîngă balena domnului profesor, a mea nu-i decît un pui.

— Animalele astea trăiesc mult ? întrebă Conseil.

— O mie de ani, răspunse canadianul, fără să clipească.

— De unde ştii?

— Aşa se spune.

— Şi de ce se spune aşa?

— Pentru că aşa se ştie.

— Nu, Ned, nu se ştie, se presupune, şi uite de ce: acum 400 de ani, pe vremea cînd pescarii vînau pentru prima dată balene, animalele astea erau mai mari decît acum. Logica te face deci să presupui că balenele de azi sînt inferioare celor de odinioară pentru că n-au avut timpul necesar să se dezvolte complet. De aceea a afirmat Buffon că cetaceii pot trăi 1000 de ani.

Ned Land nu mai asculta nimic şi nu mai auzea nimic. Balena se apropia mereu! Canadianul o privea cu nesaţ.

— Ah! strigă el. Nu-i numai una, sînt zece, douăzeci, o turmă întreagă! Şi eu stau aici, legat de mîini şi de picioare, şi nu pot să fac nimic.

— Ascultă, dragă Ned, îi spuse Conseil, de ce nu-i ceri voie căpitanului Nemo?

Nici nu apucase Conseil să-şi sfîrşească vorba şi Ned Land se şi repezise să-l caute pe căpitan. După cîteva clipe, amîndoi ieşeau pe punte.

Căpitanul Nemo se uită la turma de cetacei care se zbenguia în apă la o milă depărtare de Nautilus.

— Sînt balene australe, spuse el. E aici o comoară pentru o întreagă flotă de baleniere!

— Domnule căpitan,