labe de pasăre cu gheare. În cele şapte labe de aur ardeau şapte luminări groase de ceară. Pe masă, se mai găsea o tablă de şah cu figuri neobişnuit de artistic cizelate. Mai erau acolo o masă cu o cupă de aur pe ea şi un alt candelabru, cu braţele în formă de şerpi. Mirosea a sulf şi a smoală. Umbrele sfeşnicelor se încrucişau pe podea.

Printre cei prezenţi, Margareta îl recunoscu pe Azazello; acesta era îmbrăcat în frac şi stătea lîngă speteaza patului. Gătit aşa, Azazello nu mai semăna cu banditul care apăruse

pentru prima oară în faţa Margaretei în parcul Alexandrovski şi, de altfel, o salută pe Margareta foarte galant.

Vrăjitoarea goală, Hella, care-l tulburase atît de mult pe bufetierul de la Teatrul de varietăţi şi aceeaşi pe care o speriase cocoşul în noaptea celebrei şedinţe de magie neagră, şedea pe covoraş la picioarele patului, mestecînd ceva într-o oală, din care ieşea fum cu miros de sulf.

În afară de aceştia, în cameră se mai afla un motan negru uriaş, cocoţat pe un taburet înalt în faţa tablei de şah şi ţinînd în laba dreaptă un cal.

Hella se ridică şi se înclină în faţa Margaretei. La fel făcu şi motanul, sărind de pe taburet. În timp ce executa o reverenţă cu piciorul drept, scăpă din labă calul şi se băgă sub pat să-l caute.

Moartă de frică, Margareta le vedea toate nelămurit în umbrele perfide ale luminărilor. Se uita ţintă la patul în care şedea cel pe care, cu foarte puţin timp în urmă, bietul Ivan încercase să-l convingă, pe mal la Patriarşie prudî, că diavolul nu există. Şi tocmai acest inexistent şedea acum pe pat în faţa Margaretei.

Pe chipul Margaretei se aţintiră doi ochi: dreptul, cu o scîn-teie aurie în adîncuri, te sfredelea pînă-n străfundul sufletului; stîngul era gol şi negru, aidoma unei crăpături întunecate şi înguste, aidoma unei bulboane fără fund a tuturor umbrelor şi tenebrelor. Faţa lui Woland era strîmbă, colţul drept al gurii — tras în jos, fruntea înaltă — cheală, brăzdată de cute adînci, paralele, cu sprîncenele drepte şi ascuţite. Pielea obrazului arăta de parcă un soare dogoritor o bronzase pentru veşnicie.

Woland stătea tolănit pe pat, îmbrăcat numai cu o cămaşă de noapte lungă, murdară şi peticită la umărul stîng. Un picior gol îl ţinea strîns sub dînsul, pe celălalt şi-l întinsese pe un scăunel, şi Hella ungea genunchiul acestui picior negricios cu o alifie fumegîndă.

Pe pieptul dezgolit şi fără un fir de păr al lui Woland, Margareta desluşi, atîrnînd de un lănţişor de aur, un scarabeu, sculptat cu măiestrie dintr-o piatră întunecată, cu nişte slove scrise pe spatele lui mititel. Alături de Woland, pe un posta-

ment masiv, greu, se înălţa un glob terestru ciudat, parcă viu, luminat lateral de soare.

Cîteva clipe se aşternu tăcerea. „Mă studiază”, se gîndi Margareta, şi, cu un efort, izbuti să-şi potolească tremurul picioarelor.

În cele din urmă Woland începu a vorbi cu un zîmbet pe buze — care-i aprinse parcă şi mai tare ochiul scînteietor.

— Fii bine venită, regină, şi scuzele mele pentru ţinuta asta cazanieră.

Glasul lui Woland era atît de gros, că unele silabe sunau doar ca un hîrîit.

El luă de pe pat o spadă lungă şi, aplecîndu-se, o agită pe sub pat, spunînd:

— Ieşi afară! Partida se contramandează. A sosit invitata.

— Pentru nimic în lume, şuieră Koroviev alarmat, în chip de sufleor, la urechea Margaretei.

— Pentru nimic în lume... Începu Margareta.

— Messire... mai suflă Koroviev la urechea ei.

— Pentru nimic în lume, messire, spuse încet, dar desluşit Margareta, izbutind să se stăpînească şi, cu un surîs, adăugă: Vă implor să nu întrerupeţi partida. Cred că revistele de şah ar plăti bani grei dacă ar putea s-o publice.

Azazello scoase un măcăit încet şi aprobativ, iar Woland, după ce se uită cu luare-aminte la Margareta, observă ca pentru sine:

— Da, are dreptate Koroviev. Ce bizar se amestecă în pachet cărţile de joc! Sîngele!

Apoi întinse mîna, chemînd-o pe Margareta. Aceasta se apropie, fără să simtă podeaua sub picioarele ei desculţe. Woland îşi lăsă pe umărul ei mîna grea, ca de piatră, fierbinte ca focul şi o trase spre sine, aşezînd-o alături pe pat.

— Ei, dacă eşti de o gentileţe atît de încîntătoare, lucru la care, de altfel, mă aşteptam, să lăsăm deoparte ceremoniile, zise el aplecîndu-se din nou spre marginea patului şi stri-gînd: Mai ţine mult circul ăsta sub pat? Ieşi de acolo, blestema tule Hans!

— Nu găsesc calul, dădu glas motanul de sub pat, cu un ton cald şi fals. Galopează pe undeva, şi în locul lui dau mereu de-o broască.

— Nu cumva îţi închipui că te afli la un bîlci? îl întrebă Woland, prefăcîndu-se mînios. Nu e nici o broască sub pat! Păstrează-ţi trucurile astea ieftine pentru „Varietăţi”. Dacă nu ieşi imediat de-acolo, noi vom socoti că te-ai predat, dezertor afurisit!

— Pentru nimic în lume, messirel zbieră motanul, apărînd în aceeaşi clipă de sub pat, cu calul în labă.

— Îţi recomand... Începu Woland, apoi izbucni: Ei bine, nici nu-mi vine să mă uit la bufonul ăsta! Ia priviţi-l cum arată şi cum s-a pocit stînd sub pat!

în timpul acesta, motanul, plin de praf, şedea pe picioarele dinapoi şi se înclina în faţa Margaretei. La gît purta acum un papion de frac, iar pe piept îi atîrna, de o curea, un binoclu de damă încrustat cu sidef. Mustăţile îi erau poleite cu aur.

— Ce-i asta? exclamă Woland. De ce ţi-ai poleit mustăţile? Şi, la ce dracu ţi-ai pus papion, cînd n-ai nădragi pe tine?

— Motanii nu poartă nădragi, messire, îi răspunse foarte demn motanul; doar n-o să-mi pretindeţi să încalţ şi nişte cizme? Motan încălţat nu există decît în basme, messire, dar vă întreb: V-a fost dat să mai vedeţi vreodată pe cineva venind fără cravată la bal? N-am vrut să mă prezint atît de necuviincios. Nu intenţionez să apar într-o postură comică, să risc să fiu luat de guler şi azvîrlit afară! Fiecare se găteşte cu ce poate. Vă rog să consideraţi, messire, că cele spuse de mine se referă şi la binoclu!

— Dar mustăţile?...

— Nu înţeleg, ripostă distant motanul, de ce,