bărbierin-du-se astăzi, Azazello şi Koroviev s-au pudrat cu pudră albă? Şi în ce măsură e ea mai bună decît cea de aur? Eu mi-am pudrat mustăţile, asta-i tot! Dacă m-aş fi bărbierit, ar fi fost altceva. Un motan ras e o adevărată bătaie de joc, ceva scandalos, recunosc asta sus şi tare! dar, în general, aici glasul motanului tremură de jignire, văd că mi se fac unele şicane şi că în faţa mea se ridică o foarte serioasă problemă: să iau sau nu parte la bal? Ce-o să-mi răspundeţi, messire, la toate astea?

Jignit cum era, motanul se umflă într-atît, încît ai fi zis că în clipa următoare o să plesnească.

— Uitaţi-vă la el, ce şarlatan e! strigă Woland, clătinînd din cap. Ori de cîte ori vede că nu mai are nici o şansă de cîş-tig, începe să te ducă cu vorba, ca cel din urmă pungaş de sub pod. Stai imediat jos şi încetează cu mîzgălitura asta verbală!

— Am să mă aşez, răspunse motanul, luînd loc, dar am să vă contrazic în ce priveşte ultimele afirmaţii. Vorbele mele nu reprezintă defel mîzgălitura verbală, cum aţi binevoit să vă exprimaţi în prezenţa unei doamne, ci un lanţ de silogisme strîns împachetate, pe care le-ar fi apreciat, după valoarea lor, cunoscători ca Sextus Empiricus, Marţian Capella, şi poate chiar însuşi Aristotel.

— Şah la rege, zise Woland.

— Poftim, n-aveţi decît, răspunse motanul, şi începu să privească cu binoclul tabla de şah.

— Aşadar, se întoarse Woland spre Margareta, îţi recomand, donna, suita mea. Ăsta, care face pe prostul, este motanul Behemoth. Cu Azazello şi Koroviev ai şi făcut cunoştinţă; ţi-o mai recomand pe Hella, slujnica mea. Este promptă, isteaţă şi nu există nici un serviciu pe care ea să nu fie capabilă să ţi-l facă.

Frumoasa Hella zîmbea, privind-o pe Margareta cu ochii ei de culoarea ierburilor de baltă, continuînd să ia în căuşul palmei alifie şi s-o întindă pe genunchiul lui Woland.

— Ei, asta-i tot, încheie Woland, strîmbîndu-se cînd Hella îi strînse prea tare genunchiul. După cum vezi, e o societate mică, pestriţă şi nemaliţioasă. Tăcu şi, întinzînd mîna spre glob, începu să-l întoarcă în faţa sa. Globul era lucrat atît de iscusit, încît oceanele lui albastre se mişcau, în timp ce calota polului se aşternea, ca cea adevărată, ferecată în gheţuri şi zăpezi.

În timpul acesta, pe tabla de şah se petrecea o totală panică. Un rege cu mantie albă, dezolat la culme, se învîrtea pe un pătrat, ridicînd mîinile cu disperare. Trei pioni albi — Lands-Knecht — cu halebarde se uitau pierduţi la un ofiţer care-şi agita spada şi arăta înainte, unde, în pătrate alăturate, alb şi negru, se vedeau călăreţii negri ai lui Woland, călare pe doi cai înfierbîntaţi, care scărmănau cu copitele pătratele.

Pe Margareta o interesă nespus şi o uimi faptul că figurile de şah erau vii.

Motanul, dînd la o parte binoclul de la ochi, împinse uşurel regele lui în spate. Acesta, într-un gest de disperare, îşi acoperi faţa cu mîinile.

— Cam proastă trebuşoară, dragă Behemoth, zise încet Koroviev cu glas veninos.

— Situaţia este serioasă, dar deznădăjduită nu-i în nici un caz, îi răspunse motanul, mai mult decît atît: sînt convins că voi obţine victoria finală. Este suficient să analizăm puţin situaţia.

Analiza aceasta el începu s-o facă într-un fel destul de straniu, cu alte cuvinte, începu să croiască nişte mutre şi să facă cu ochiul regelui său.

— Nu ajută, observă Koroviev.

— Aoleu! strigă Behemoth, au zburat papagalii care încotro, ceea ce eu am şi prevăzut!

într-adevăr, undeva în depărtare se auzi fîlfîitul multor aripi. Koroviev şi Azazello se repeziră afară din cameră.

— Dracu să vă ia cu ideile voastre aiurite pentru bal! bombăni Woland, fără să se dezlipească de globul său.

Îndată ce Koroviev şi Azazello se făcură nevăzuţi, clipitul lui Behemoth luă proporţii. Regele alb, în cele din urmă, îşi dădu seama ce i se cere. Trase deodată mantia de pe el, o aruncă pe pătrat şi fugi de pe tabla de şah. Veşmîntul regesc aruncat îl ridică ofiţerul, se înfăşură în el şi luă locul regelui.

Koroviev şi Azazello se întoarseră.

— Ca de obicei—baliverne, bombănea Azazello, privin-du-l cu coada ochiului pe Behemoth.

— Mi s-a părut că aud, răspunse motanul.

— Ei, cît o să mai dureze asta? întrebă Woland. Şah la rege.

— Probabil nu am auzit bine, mon maître, îi răspunse motanul, nu este şah la rege şi nici nu poate fi.

— Repet: şah la rege.

— Messire, sînteţi surmenat, replică motanul cu glas neliniştit şi fals — nu există şah la rege!

— Regele se află în pătratul g2, zise Woland fără să se uite la tablă.

— Sînt îngrozit, messirel urlă motanul, prefăcîndu-se plin de groază, pe pătratul ăsta nu-i nici un rege!

— Ce tot spui? întrebă nedumerit Woland şi se uită pe tablă, unde ofiţerul care stătea pe pătratul regelui se întorcea cu spatele acoperindu-şi faţa cu mîna.

— Ah! nemernic ce eşti! zise îngîndurat Woland.

— Messire, din nou mă adresez logicii! vorbi motanul, li-pindu-şi labele de piept, dacă jucătorul declară şah la rege, iar între timp regele nu se mai află de mult pe tablă, şahul e declarat nul!

— Te predai sau nu? strigă Woland cu glas înspăimîntător.

— Permiteţi să mă gîndesc, îi răspunse smerit motanul şi, punînd coatele pe masă, îşi vîrî urechile între labe şi începu să gîndească. A stat şi a meditat îndelung şi pînă la urmă a zis: Mă predau.

— Să omori creatura ticăloasă, nu alta, şopti Azazello.

— Da, mă predau, zise motanul, dar mă predau exclusiv pentru că nu pot juca în atmosfera asta de hărţuială din partea invidioşilor! El se ridică şi figurile mici se băgară în lădiţă.

— Hella, e timpul, zise Woland şi Hella dispăru din cameră. Mă doare rău piciorul, şi mai e şi balul ăsta... urmă Woland.

— Permiteţi-mi mie, îl rugă încet Margareta. Woland o privi atent şi-şi trase genunchiul mai aproape de ea.

Lichidul cleios, fierbinte ca lava, îi încingea mîinile, dar Margareta îi frecţiona genunchiul fără să se crispeze, strădu-indu-se să nu-i provoace dureri.

— Sfetnicii apropiaţi afirmă că este vorba de reumatism, spunea Woland, fără să-şi ia ochii de la Margareta, eu însă