suspectez că durerea asta din genunchi mi-a fost lăsată drept amintire de o vrăjitoare delicioasă, pe care am cunoscut-o îndeaproape în anul 1571, în munţii Broken, la Catedra Dracului.

— Ah, e posibil oare? zise Margareta.

— Fleacuri! Peste vreo trei sute de ani asta o să treacă! Mi s-au indicat o mulţime de medicamente, eu însă, după obiceiuri vechi, respect leacurile bunicii. Bătrînica afurisită, bu-nică-mea, mi-a lăsat drept moştenire nişte ierburi uimitoare!

Fiindcă veni vorba, spune-mi, dumneata ai vreo suferinţă? Poate că ai vreun alean, vreo durere care-ţi otrăveşte sufletul?

— Nu, messire, nu am aşa ceva, îi răspunse Margareta cea cuminte, iar acum, aflîndu-mă aici la dumneavoastră, mă simt bine de tot.

— Sîngele e un lucru mare... zise vesel Woland, nu se ştie de ce şi adăugă: Văd că te interesează globul meu?

— O, da, n-am mai văzut niciodată un asemenea obiect.

— Bun obiect. Ca să fiu sincer, nu prea suport ultimele ştiri la radio. Le prezintă întotdeauna nişte tinere care pronunţă nedesluşit numele localităţilor. Afară de asta, una din trei e uşor peltică, parcă aleasă anume aşa. Globul meu e mult mai comod, cu atît mai mult, cu cît eu trebuie să cunosc precis evenimentele. De pildă, vezi fîşia asta de pămînt, scăldată într-o parte de apele oceanului? Priveşte, iat-o cuprinsă de flăcări. Acolo a izbucnit un război. Dacă priveşti mai de aproape, vezi şi detaliile.

Margareta se plecă spre glob şi văzu cum pătrăţelul de pămînt se lărgi, luminîndu-se în nenumărate culori şi trans-formîndu-se într-un fel de hartă în relief. Apoi văzu panglica unui rîu şi un sat pe malul lui. O căsuţă, la început mică doar cît un bob de mazăre, crescuse, ajungînd pînă la mărimea unei cutii de chibrituri. Apoi, acoperişul ei sări în aer, fără zgomot, o dată cu trîmbe de fum negru, iar pereţii se năruiră de nu rămase din cutiuţa cu etaj decît o grămăjoară din care ieşea învolburîndu-se un fum negru. Apropiindu-se şi mai mult de glob, Margareta zări o siluetă mică de femeie întinsă la pămînt, iar lîngă ea, într-o băltoacă de sînge, un copil mic cu braţele în lături.

— Ei, asta-i tot, zise zîmbind Woland; el n-a apucat să facă nici un păcat. Abadonna a lucrat impecabil.

— N-aş fi vrut să fiu de partea celui împotriva căruia e acest Abadonna, remarcă Margareta. De partea cui e?

— Pe măsură ce stau de vorbă cu dumneata, îi răspunse prietenos Woland, mă conving tot mai mult că eşti o femeie foarte inteligentă. O să te liniştesc. Este foarte obiectiv şi simpatizează în chip egal cu ambele părţi beligerante. Drept urmare, amîndouă părţile ajung totdeauna la rezultate identice. Abadonna! strigă încet Woland şi, în aceeaşi clipă, din perete se desprinse silueta unui bărbat slab cu ochelari negri. Ochelarii aceştia făcură asupra Margaretei o impresie atît de puternică, încît ea îşi lipi obrazul cu un ţipăt uşor de piciorul lui Woland. Destul! strigă acesta. Ce nervoşi sînt oamenii de astăzi! O plesni pe Margareta cu palma pe spate, şi trupul ei scoase un fel de clinchet. Vezi doar că e cu ochelari. Afară de asta, nu s-a întîmplat şi nu se va întîmpla vreodată ca Abadonna să apară în faţa cuiva înainte de vreme. Şi, la urma urmei, sînt şi eu aici. Eşti în vizită la mine! Am vrut doar să ţi-l arăt.

Abadonna stătea nemişcat.

— Dar nu se poate să-şi scoată ochelarii măcar pentru o clipă? întrebă Margareta, lipindu-se de Woland şi tremurînd, de data aceasta însă de curiozitate.

— Uite că aşa ceva nu se poate, îi răspunse grav Woland, făcîndu-i un semn lui Abadonna, care pieri pe dată. Ce vrei să spui, Azazello?

— Messire, zise acesta, îngăduiţi-mi să vă aduc la cunoştinţă că la noi se află doi străini: o frumoasă — care scînceşte şi imploră să fie lăsată pe lîngă stăpîna ei — însoţită, pardon, de vierul său.

— Ce ciudat se poartă şi frumoasele astea! observă Woland.

— E Nataşa, Nataşa! exclamă Margareta.

— Bine, să fie lăsată pe lîngă stăpîna ei. Iar pe vier să-l duceţi la bucătari.

— Să-l taie? strigă speriată Margareta. Vai de mine, messire, e Nikolai Ivanovici, locatarul nostru de jos. E o neînţelegere la mijloc, vedeţi, ea l-a uns şi pe el cu cremă...

— Dar dă-mi voie, zise Woland, la ce dracu şi cine crezi că are de gînd să-l taie? Lasă-l să stea împreună cu bucătarii, şi atîta tot. Doar nu pot, recunoaşte şi dumneata, să-i dau drumul în sala de bal.

— Da, cam aşa e... adăugă Azazello, raportînd apoi: Se apropie miezul nopţii, messire.

— A, bun. Woland se adresă apoi Margaretei:

— Aşadar, te rog... Îţi mulţumesc dinainte. Nu te fîstîci şi nu te teme de nimic. Nu bea nimic, în afară de apă, altfel ai să te înmoi şi o să-ţi fie greu. E timpul!

Margareta se ridică de pe covoraş şi atunci în uşă apăru Koroviev.

 

 

23 Mare bal la Satana

 

Se apropia miezul nopţii, trebuia să se grăbească. Margareta vedea nelămurit obiectele din jur. I se întipăriră în minte făcliile şi bazinul din pietre preţioase multicolore. Cînd păşi pe fundul bazinului, Hella şi Nataşa turnară peste ea un lichid roşu, fierbinte şi dens. Simţi pe buze un gust sărat şi-şi dădu seama că o spală cu sînge. Mantiei însîngerate îi luă locul alta — trandafirie, vîscoasă şi transparentă; Margareta simţi cum o ameţeşte mirosul uleiului de trandafir. Apoi o întinseră pe un pat de cleştar şi îi frecară trupul cu nişte frunze verzi, mari, făcînd să-i lucească pielea.

În momentul acesta, dădu buzna înăuntru motanul, care se apucă să dea şi el o mînă de ajutor. Aşezîndu-se pe vine, la picioarele Margaretei, începu să-i frece tălpile, cu aerul unui lustragiu de pe stradă.

Margareta nu-şi amintea cine-i cususe pantofii din palide petale de trandafir, şi nici cum se încheiaseră singuri cu două catarame de aur. O forţă tainică o ridică în picioare şi o aşeză în faţa unei oglinzi; în părul ei scînteia o coroană regească din diamante. De undeva, apăru Koroviev, care îi atîrnă pe piept un medalion greu, oval, prins de un lanţ masiv, repre-zentînd un pudel negru. Podoaba i se păru