foarte grea reginei. Lanţul începu să-i roadă grumazul, medalionul cu pudel o trăgea tot timpul în jos, făcînd-o să se aplece. Dar, pentru neplăcerile pricinuite de lanţul cu pudelul negru, o răsplătea acel respect deosebit cu care o tratau acum Koroviev şi Behe-moth.

— Nu-i nimic, nu-i nimic! mormăia Koroviev din uşă. Nu-i nimic de făcut, trebuie, trebuie neapărat... Ingăduiţi-mi, regină, să vă dau un ultim sfat: Printre oaspeţi vor fi tot felul de oameni, oh, foarte diferiţi unul de altul, dar nimănui, regină Margot, să nu-i acordaţi întîietate şi chiar dacă n-o să vă placă vreunul... fără-ndoială că n-o să lăsaţi să vi se citească sentimentele adevărate pe faţă, dar nu numai atît, nu trebuie, n-aveţi voie nici să vă gîndiţi la ele! Ar băga de seamă, ar băga de seamă din capul locului! Trebuie să-l îndrăgiţi, regină, da, să-l îndrăgiţi! în schimb, stăpîna balului va fi răsplătită cu prisosinţă. Şi mai e ceva: — să nu-i uitaţi pe nici unul! Fiecăruia măcar un zîmbet cît de mic, iar dacă nu veţi avea timp să-i aruncaţi o vorbă, să vă întoarceţi capul spre el măcar un pic! Orice, dar să-i luaţi în seamă, pentru că altfel, ei, oaspeţii, ar tînji...

După aceea, însoţită de Koroviev şi Behemoth, Margareta trecu din camera cu bazinul într-o beznă adîncă.

— Eu, eu, şopti motanul, eu am să dau semnalul!

— Dă-l! încuviinţă Koroviev din întuneric.

— începe balul!!! strigă asurzitor motanul, iar Margareta scoase şi ea un ţipăt scurt, rămînînd apoi cîteva clipe cu ochii închişi.

Balul se deschise deodată: cu lumină, sunete şi miresme. La braţul lui Koroviev, Margareta se pomeni într-o pădure tropicală. Papagali cu pieptul roşu şi coada verde îi strigau: „Sîntem încîntaţi!” Dar pădurea cu zăpuşeala ei, ca într-o baie de aburi, se sfîrşi repede, făcînd loc unei săli răcoroase de bal, cu coloane de piatră gălbuie, scînteietoare. Ca şi pădurea, sala de bal era pustie, şi numai lîngă coloane stăteau nişte negri goi, cu turbane argintii pe cap. Feţele lor căpătară o nuanţă cafeniu-murdară, de tulburare, în clipa în care Margareta apăru în sală, însoţită de suita ei, din care făcea parte şi Azazello, ivit nu se ştie de unde. Koroviev lăsă liberă mîna Margaretei şi şopti:

— Drept pe tulipe!

Un zid scund de tulipe albe crescu dinaintea ei; dincolo de ele, Margareta zări nenumărate lumini cu abajur, iar în dreptul lor siluete în frac, piepţi albi şi umeri negri. Atunci îşi dădu seama de unde veneau sunetele balului. Asupra ei se prăvăli parcă urletul alămurilor, iar glasul viorilor ce răzbi de undeva, de sub ele, îi scaldă trupul asemenea duşului de sînge. Orchestra, vreo sută cincizeci de oameni, cînta o poloneză.

Văzînd-o pe Margareta, bărbatul în frac de la pupitrul dirijoral păli, buzele îi schiţară un zîmbet şi, deodată, cu o mişcare a mîinilor, îi ridică în picioare pe muzicanţi. Şi orchestra prinse a o legăna pe Margareta necontenit, în sunetele ei. Apoi dirijorul se întoarse cu spatele la orchestră şi se înclină adînc, cu braţele în lături. Drept răspuns, Margareta îi zîmbi fluturînd mîna.

— Nu, e puţin, e prea puţin, şopti Koroviev, n-o să închidă ochii toată noaptea de amărăciune. Strigă-i: „Fii bine venit, rege al valsului!”

Margareta se supuse, mirîndu-se că glasul ei, cu rezonanţe de clopot, acoperi vuietul orchestrei. Omul tresări de fericire, îşi duse mîna stîngă la piept, mînuind mai departe cu dreapta bagheta-i albă.

— E puţin, e prea puţin, şopti Koroviev, aruncă-ţi ochii în stînga, spre viorile întîi, şi salută-le, aşa încît fiecare să creadă că-l recunoşti. Aici sînt numai celebrităţi mondiale. Întîi salută-l pe ăla de colo... după primul pupitru, e Vieuxtemps!... Aşa, foarte bine... Acum — mai departe!

— Cine-i dirijorul? îl întrebă Margareta, depărtîndu-se în zbor.

—Johann Strauss! strigă motanul. Şi să mă spînzure care-o vrea de o liană în pădurea tropicală, dacă a mai cîntat vreodată la vreun bal o orchestră ca asta! Eu am invitat-o! Şi, luaţi vă rog aminte, nici unul nu s-a îmbolnăvit şi nici unul n-a refuzat să vină!

În sala următoare nu mai erau coloane; în locul lor, într-o parte se înălţa un zid de trandafiri roşii, roz şi albi ca laptele, iar de partea cealaltă un zid de camelii japoneze bătute. Între ele ţîşneau, susurînd, havuzuri; în trei bazine clocotea, înspumată, şampania; unul din bazine era de un violet străveziu, al doilea — de culoarea rubinelor, al treilea — de cleştar. Pe lîngă ele foiau nişte negri cu turbane purpurii pe cap, tur-nînd în cupe joase şampanie din bazine cu polonice de argint, în zidul de trandafiri se făcu deodată o spărtură şi apăru un bărbat care prinse a se agita pe o estradă. Purta un frac roşu cu coadă de rândunică. Dirija o orchestră de jaz insuportabil de zgomotoasă. Îndată ce o zări pe Margareta, dirijorul se înclină în faţa ei atît de adînc, încît braţele lui atinseră podeaua, apoi, îndreptîndu-se, ţipă strident:

— Halleluiah!

Se lovi o dată peste un genunchi, apoi peste celălalt şi, smulgînd din mîna muzicantului din margine un taler, îl făcu să zuruie, pocnindu-l de coloană.

Depărtîndu-se în zbor, Margareta mai apucă să-l vadă pe virtuozul jazbandist luptîndu-se cu poloneza ce răsuna în spatele ei şi lovindu-i în cap la nimereală cu talerul său pe cei din orchestră, care, cuprinşi, chipurile, de o groază comică, făceau reverenţe adînci.

În cele din urmă, zburară pe palierul scării, unde, după cum îşi dădu seama Margareta, o întîmpinase la sosire Koroviev cu candela în mînă, şi unde, revărsîndu-se din lustre şi aplice de cristal în formă de ciorchini de struguri, ardeau acum lumini orbitoare. O aşezară pe regină la locul ei, şi sub mîna stîngă ea simţi un postament scund de ametist.

— Puteţi să vă sprijiniţi de el, dacă o să vă fie prea greu să staţi mult astfel, îi şopti Koroviev.

Un individ tuciuriu îi aruncă sub picioare o pernă cu un pudel auriu brodat pe ea şi, pe această pernă, supunîndu-se unor braţe care o îndrumau, Margareta îşi puse piciorul drept, îndoindu-l din genunchi.

Apoi, încercă să se uite în jur. Koroviev şi Azazello erau lîngă ea, în atitudini maiestuoase. Alături de Azazello se