aflau alţi trei tineri, care-i amintiră Margaretei, nelămurit, de Aba-donna. Din spate venea o adiere răcoroasă. Întorcîndu-şi ochii, Margareta văzu ieşind din peretele de marmură din spatele ei, ţîşnind în şuvoaie, un vin înspumat, ce se scurgea apoi într-un bazin îngheţat. Lîngă piciorul stîng, simţea ceva cald şi miţos. Era Behemoth.

Margareta stătea undeva sus de tot, şi sub picioarele ei se aşternea o scară impunătoare, acoperită cu un covor. Jos, departe de tot, ca şi cînd ar fi privit printr-un binoclu întors, vedea holul imens cu un şemineu de necuprins, în a cărui gură largă şi neagră ar fi putut intra cu uşurinţă un camion de cinci tone. Holul şi scara, scăldate într-o lumină orbitoare, erau pustii. Alămurile orchestrei sunau înfundat de departe. Cîteva clipe rămaseră cu toţii nemişcaţi.

— Dar unde sînt invitaţii? îl întrebă Margareta pe Koro-viev.

— Vor fi îndată aici, regină; vor sosi numaidecît. O să fie destui, n-aveţi grijă. Şi, zău, aş prefera să tai lemne decît să-i primesc, aici pe palier.

— Mare lucru! Ce-i aia să tai lemne? ripostă motanul guraliv. Eu aş prefera să fiu taxator de tramvai; o muncă mai urîtă decît asta nu există pe lume!

— Totul trebuie să fie gata din timp, regină, îi explică Ko-roviev, în vreme ce ochiul îi sclipea prin monoclul defect. Nu poate fi nimic mai rău decît atunci cînd primul musafir sosit rătăceşte, neştiind ce să întreprindă, iar scorpia lui legitimă îl cicăleşte şi-l pisează pentru faptul că ei doi au venit înaintea tuturor celorlalţi musafiri. Asemenea baluri, regină, trebuie aruncate la gunoi.

— Absolut la gunoi, confirmă motanul.

— Pînă la miezul nopţii n-au mai rămas decît zece secunde, anunţă Koroviev; o să înceapă numaidecît.

Cele zece secunde i se părură Margaretei îngrozitor de lungi. Dar pesemne că se scurseseră şi nu se întîmpla nimic. Deodată însă, jos, în şemineul imens, se auzi o bufnitură puternică, şi din gura lui răsări o spînzurătoare pe care se bălăbăneau nişte oseminte cam descompuse. Osemintele se des-prinseră din funie, căzură pe podea, şi din ele ţîşni un bărbat cu părul negru, de o rară frumuseţe. Purta frac şi pantofi de lac. Apoi, din şemineu ţîşni un sicriu nu prea mare, cam putrezit şi el; capacul i se desprinse şi pe podea se rostogoliră alte oseminte. Bărbatul cel frumos se repezi galant spre ele, oferindu-le braţul. Acest al doilea schelet se închegă, trans-formîndu-se într-o femeie fîşneaţă cu pantofiori negri în picioare şi pene negre la pălărie, şi amîndoi, bărbatul şi femeia, porniră grăbiţi să urce scara.

— Primii invitaţi! exclamă Koroviev. Domnul Jacques cu consoarta. Vă recomand, regină, pe unul din cei mai interesanţi bărbaţi. Un falsificator de bani convins, un trădător de ţară, dar un foarte bun alchimist. A ajuns celebru, şopti Koroviev la urechea Margaretei, otrăvind pe amanta unui rege. Şi doar nu i se întîmpla oricui una ca asta! II vezi ce superb e! Margareta, palidă, cu buzele întredeschise, se uita în jos, la spînzurătoarea şi sicriul care dispăreau pe o uşă laterală a holului.

— Sînt încîntat! urlă motanul drept în obrazul domnului Jacques, care tocmai ajunsese în vîrful scării.

In timpul acesta, din şemineu se ivi un alt schelet, fără cap şi fără un braţ, care, atingînd podeaua, luă înfăţişarea unui bărbat într-un frac impecabil.

Consoarta domnului Jacques se şi grăbi să îngenuncheze în faţa Margaretei şi, palidă de emoţie, îi sărută piciorul.

— Regină... bolborosi ea.

— Regina este încîntată! strigă Koroviev.

— Regină... rosti încet preafrumosul domn Jacques.

— Sîntem încîntaţi, urlă motanul.

Tinerii care-l însoţeau pe Azazello, cu un zîmbet prietenos, dar fără viaţă, le tot dădeau ghes domnului Jacques şi consoartei sale să se apropie de cupele cu şampanie, pe care negrii le ţineau în mîini. Bărbatul în frac urca în fugă de unul singur scara.

— Contele Robert, îi şopti Koroviev Margaretei, mai e încă şi astăzi un bărbat interesant. Gîndiţi-vă, regină, ce caraghios-lîc: aici avem de-a face cu un caz contrar; ăsta a fost amantul unei regine şi şi-a otrăvit propria nevastă.

— Sîntem fericiţi, conte, ţipă Behemoth.

Din şemineu căzură, pe rînd, plesnind şi desfăcîndu-se în bucăţi, trei coşciuge; apoi, un ins cu o mantie neagră pe umeri, căruia următorul schelet ieşit din gura neagră a şemineului îi înfipse un cuţit în spate. De jos, se auzi un strigăt sugrumat. Din şemineu veni în fugă un cadavru intrat rău de tot în putrefacţie. Margareta închise ochii, şi o mînă grijulie apropie de nasul ei un flacon cu săruri. I se păru că era mîna Nataşei.

Scara se umplea tot mai mult de lume. Acum, pe fiecare treaptă se aflau bărbaţi în frac şi femei goale, care-i însoţeau, deosebindu-se una de alta doar prin culoarea penelor de pe cap şi a pantofilor.

Margareta văzu apropiindu-se de ea o doamnă cu ochii plecaţi ca o călugăriţă, firavă, modestă şi cu o eşarfă lată, verde la gît. Doamna şchiopăta, iar pe piciorul stîng purta o cizmă ciudată de lemn.

— Cine-i dînsa... cu verde? întrebă, maşinal, Margareta.

— E una din cele mai încîntătoare şi mai serioase doamne, şopti Koroviev. V-o prezint: doamna Tofana. S-a bucurat de o popularitate grozavă printre napoletanele tinere şi fermecătoare, precum şi printre orăşencele din Palermo, dar mai cu seamă printre acelea care se saturaseră de bărbaţii lor. Că doar se întîmplă, regină, ca o femeie să se sature de bărbatul ei...

— Da, răspunse cu glas surd Margareta, privind zîmbi-toare spre doi bărbaţi în frac, care se plecară pe rînd în faţa ei, sărutîndu-i genunchiul şi mîna.

— Ei vezi? izbuti să-i şoptească Koroviev, strigînd în acelaşi timp cuiva: Domnule duce, doriţi o cupă de şampanie? Sînt încîntat!... Da, şi după cum spuneam, doamna Tofana se arăta înţelegătoare faţă de situaţia acestor biete femei, vîn-zîndu-le o anume apă în sticluţe. Soţia turna apa în supa soţului; acesta o mînca, recunoscător pentru grija ce i-o purta consoarta şi se simţea perfect. E drept, după cîteva ceasuri îl apuca o sete cumplită, apoi se culca în pat, iar peste o zi, frumoasa napoletană, care-şi hrănise soţul cu sus-amintita supă, era liberă ca vîntul de primăvară.

— Şi ce are la picior? întrebă Margareta, întinzînd neobosită mîna oaspeţilor care-o luaseră