— Sînt încîntat, prinţe! strigă Koroviev, răspunzînd în acelaşi timp şoptit Margaretei: Are un gît superb, dar s-a întîm-plat ceva neplăcut în timp ce se afla la închisoare. În picior, regină, doamna Tofana poartă o cizmă spaniola ( Instrument de tortură folosit în Evul Mediu, care în ruseşte poartă denumirea de „cizmă spaniolă”)., iar eşarfa îşi are povestea ei: Cînd au aflat că aproape cinci sute de soţi prost aleşi iniţial părăsiseră Neapole şi Palermo pentru totdeauna, temnicerii, cuprinşi de o mînie oarbă, au sugrumat-o pe doamna Tofana.

— Ce fericită sînt, o, prea bună regină, că mi-a fost sortită înalta cinste... şopti Tofana pe un ton sfielnic de călugăriţă, străduindu-se să se lase într-un genunchi, dar cizma o împiedica. Koroviev şi cu Behemoth, săritori, o ajutară să se ridice.

— Sînt bucuroasă că vă văd, îi răspunse Margareta, întinzînd în acelaşi timp mîna următorilor invitaţi.

Acum, pe scări urca un şuvoi de invitaţi. Margareta nu mai vedea ce se petrece în hol. Ridica şi-şi lăsa în jos mîna automat, cu un zîmbet încremenit pe buze. In văzduh, stăruia un vuiet neîntrerupt; din sălile de bal răzbăteau sunetele orchestrei, aidoma vuietului mării.

— Uite, asta e o femeie plictisitoare, vorbi cu glas tare Koroviev, ştiind că în vuietul glasurilor nu mai poate fi auzit; — e moartă după baluri şi visează mereu să se plîngă cuiva de batista ei.

Printre cei ce urcau, Margareta o desluşi pe femeia despre care era vorba. Era tînără, de vreo douăzeci de ani, cu un corp de o rară frumuseţe, dar cu o privire neastimpărată şi enervantă.

— Ce batistă? întrebă Margareta.

— I s-a dat o cameristă, o lămuri Koroviev, şi de treizeci de ani, în fiecare seară, camerista pune pe noptiera acestei femei o batistă. Aşa că dimineaţa, cînd se deşteaptă, găseşte batista lîngă ea. A încercat s-o ardă în sobă, s-o arunce în rîu, dar nu scapă cu nici un chip de ea.

— Ce batistă? întrebă Margareta în şoaptă, ridicîndu-şi mîna şi lăsînd-o în jos.

— O batistă cu chenar albastru. Trebuie să vă spun că, pe vremea cînd lucra la o cafenea, într-o zi patronul a atras-o pînă-n cămară şi după nouă luni a născut un băiat; s-a dus cu copilul într-o pădure, l-a sufocat cu o batistă şi l-a îngropat acolo. La proces a declarat că nu avea cu ce să-şi hrănească pruncul.

— Şi unde e patronul acestei cafenele? întrebă Margareta.

— Regină, miorlăi deodată motanul, jos, la picioarele Margaretei, îngăduiţi-mi să vă întreb: Ce are a face aici patronul? Doar nu el a sugrumat pruncul!

Continuînd să zîmbească şi să-şi întindă mîna dreaptă, unghiile ascuţite de la cea stîngă şi le înfipse în urechea motanului şi-i şopti:

— Dacă tu, netrebnicule, îţi mai permiţi o dată să te bagi în discuţie...

Behemoth miorlăi cumva nu ca la bal şi rosti cu glas hîrîit:

— Regină... o să mi se umfle urechea... De ce să stricăm balul cu o ureche umflată? Eu vorbeam în sens juridic, din punct de vedere juridic... Mă rog, am să tac, am să tac, consideraţi că nu sînt motan, ci un peşte, numai fiţi bună şi lăsaţi-mi urechea în pace.

Margareta îi slobozi urechea şi pe dată văzu aproape de tot cei doi ochi sîcîitori şi posomoriţi.

— Sînt fericită, regină amfitrioană, să fiu invitată la marele bal al lunii pline!

— Iar eu sînt bucuroasă că te văd, foarte bucuroasă, îi răspunse Margareta. Îţi place şampania?

— Ce faceţi, regină?! strigă disperat, dar abia auzit, la urechea Margaretei, Koroviev. Se blochează trecerea oaspeţilor.

— îmi place, zise rugătoare femeia şi, deodată, începu să repete mecanic: Frida, Frida, Frida! Mă cheamă Frida, o, regină!

— Ştii ce să faci, Frida? îmbată-te astăzi şi nu te mai gîndi la nimic, îi sugeră Margareta.

Frida îşi întinse braţele spre regină, dar Koroviev şi Behemoth o apucară cu îndemînare de braţ, şi Frida dispăru, luată de vîrtejul mulţimii.

Acum de jos lumea venea ca un zid, luînd cu asalt parcă rampa pe care stătea Margareta. Trupuri goale de femei urcau printre bărbaţi îmbrăcaţi în frac. Spre Margareta deversau trupurile lor albe şi oacheşe, de culoarea bobului de cafea şi chiar negre de tot. În părul roşcat, negru, castaniu, blond ca inul, în ploaia de lumină jucau şi dănţuiau împrăştiind, risipind scîntei pietrele preţioase. Şi parcă cineva a împroşcat cu picături de lumină coloana de bărbaţi ce lua cu asalt scara, de pe piepturile lor ţîşnea lumina unor butoni de briliante. Acum Margareta simţea în fiece secundă buze atingîndu-i genunchiul, în fiece secundă îşi întindea mîna pentru sărut, chipul i se strînse într-o mască nemişcată de salut.

— Sînt încîntat, cînta monoton Koroviev, sîntem încîntaţi, regina este încîntată.

— Regina e încîntată, fonfăia în spatele ei Azazello.

— Sînt încîntat, ţipa motanul.

— Marchiza, mormăia Koroviev, şi-a otrăvit tatăl, doi fraţi şi două surori din cauza moştenirii! Regina este încîntată! Doamna Minkina, ah, ce frumoasă e! Un pic nervoasă. Pentru ce trebuia să ardă chipul jupînesei cu un fier de ondulat părul! Bineînţeles, în asemenea condiţii eşti înjunghiat! Regina e încîntată! Regină, o clipă de atenţie: împăratul Rudolf, vrăjitor şi alchimist. Încă un alchimist — spînzurat. Ah, iat-o şi pe ea! Ah, ce minunată casă de toleranţă avea la Strasbourg! Sîntem încîntaţi. Croitoreasă moscovită, noi toţi o iubim pentru fantezia ei inepuizabilă, a avut un atelier şi a născocit o drăcie nemaipomenit de caraghioasă: a făcut în perete două găurele rotunde...

— Şi doamnele nu ştiau? se interesă Margareta.

— Ştiau toate, regină, de la prima la ultima, îi răspunse Koroviev, sînt încîntat. Băieţandrul ăsta de douăzeci de ani se deosebea din copilărie prin nişte fantezii ciudate. Este un visător, un om bizar şi excentric. L-a îndrăgit o tînără fată, iar el, nici una, nici două, a vîndut-o într-o casă de toleranţă.

De jos invitaţii curgeau puhoi. Nu se vedea sfîrşitul acestui puhoi. Izvorul lui îl alimenta întruna imensul şemineu. Trecu un ceas, începu al doilea. Deodată Margareta îşi dădu seama că lanţul ei atîrna mai greu decît la început. Ceva curios se petrecea şi cu braţul ei. Înainte de