a-l ridica, trebuia să se crispeze. Observaţiile interesante ale lui Koroviev încetară s-o mai intereseze. Atît chipurile mongole, cît şi chipurile albe şi cele negre deveniră indiferente, uneori se contopeau, iar văzduhul între ele începea să tremure şi să se prelingă. Deodată simţi în braţul drept o durere ascuţită, ca o împunsătură de ac şi, strîngînd din dinţi, îl îndoi din cot şi-l aşeză pe postament.

În spatele ei, din sala mare de bal, se desluşea un foşnet, ca şi cum de-a lungul pereţilor fîlfîiau nişte aripi, şi era limpede că acolo dansau mulţimi nesfîrşite de oaspeţi, iar Margaretei i se părea că în această sală plină de ciudăţenii pînă şi podelele de marmură masivă, de mozaic şi cleştar pulsează ritmic.

Nici Caius Caesar Caligula, nici Messalina n-o mai interesară pe Margareta, după cum n-o mai interesa nimeni dintre regi, duci, cavaleri, sinucigaşi, otrăvitoare, spînzuraţi, codoa-şe, temniceri şi trişori, călăi, denunţători, trădători nebuni, copoi, siluitori de minore. Numele lor i se învălmăşiră în cap, chipurile se legară într-o singură lipie uriaşă, şi numai o singură faţă îi stăruia chinuitor în minte, încadrată de o barbă roşie ca focul — faţa lui Maliuta Skuratov. Picioarele Margaretei se îndoiau şi, din clipă în clipă, se temea să nu izbucnească în plîns. Dar mai rău decît orice o chinuia genunchiul drept, pe care-l sărutau oaspeţii. Se umflase, pielea i se învineţise, cu toate că mîna Nataşei apăruse de cîteva ori lîngă acest genunchi, înarmată cu un burete, ca să-l ungă cu o substanţă parfumată. Cînd ceasul al treilea se apropia de sfîrşit, Margareta se uită în jos, deznădăjduită, şi, deodată, tresări de bucurie: şuvoiul oaspeţilor se rărea.

— Legile adunării balului sînt aceleaşi, regină, şoptea Ko-roviev, îndată valul va începe să scadă. Jur că noi răbdăm ultimele minute. Iată grupul unor pierde-vară din Brocken. Vin întotdeauna ultimii. Da, ei sînt. Doi vampiri beţi... şi atît? Ah, nu, iată încă unul. Ba nu, doi!

Ultimii doi oaspeţi urcau scara.

— O, e cineva nou, spunea Koroviev, mijindu-şi ochiul prin monoclu, ah, da, da. Într-o zi Azazello i-a făcut o vizită şi, la un pahar de coniac, i-a şoptit un sfat, cum să scape de o persoană, de ale cărei demascări el se temea teribil. Şi iată că i-a ordonat cunoştinţei sale, care depindea de el, să împroaşte cu otravă ucigătoare pereţii cabinetului.

— Cum îl cheamă? întrebă Margareta.

— O, zău nu ştiu încă, răspunse Koroviev, trebuie întrebat Azazello.

— Dar cine e cel care îl însoţeşte?

— Este chiar subalternul acela al lui conştiincios. Sînt în-cîntat! strigă Koroviev ultimilor doi oaspeţi.

Scara se golise. Din prudenţă au mai aşteptat niţel. Dar din şemineu nu mai ieşi nimeni.

După o secundă, nepricepînd ce se petrecuse, Margareta se pomeni iar în camera cu bazin, unde, izbucnind în plîns de durere în braţ şi în picior, se prăbuşi pe podea. Dar, con-solînd-o, Hella şi cu Nataşa o traseră din nou sub duşul de sînge, îi dezmorţiră trupul, şi Margareta se învioră din nou.

— încă puţin, încă puţin, regină Margot, şopti Koroviev, apărînd lîngă ea; trebuie să mai trecem în zbor prin sălile de bal, pentru ca respectabilii noştri oaspeţi să nu se simtă părăsiţi.

Şi ia t-o pe Margareta ieşind din nou din camera cu bazin. Pe estrada din spatele zidului de tulipe, unde cîntase orchestra dirijată de regele valsului, acum se dezlănţuia un jaz de maimuţe.

O gorilă uriaşă, cu favoriţi lăţoşi şi cu o trompetă în labă, dirija orchestra, ţopăind greoi pe loc. Un rînd al orchestrei era alcătuit din urangutani care suflau în alămuri sclipitoare. Pe umerii lor stăteau călare cimpanzei veseli cîntînd din armonici. Doi paviani uriaşi, cu coame mari ca de leu, cîntau la piane, ale căror gemete nici nu se auzeau în tunetul, ţipătul ascuţit şi bufniturile saxofoanelor, ale viorilor şi ale tobelor mînuite de labele gibonilor, mandrililor şi ale macacilor. Pe pardoseala strălucitoare ca oglinda, se mişcau nenumărate perechi, ameninţînd să măture totul în calea lor. Se mişcau contopite parcă, uimind prin îndemînarea şi puritatea gesturilor, învîrtindu-se într-o singură direcţie. Deasupra mulţimii de dansatori, în văzduh, pluteau fluturi vii, mătăsoşi; din tavan curgeau mănunchiuri de flori. În capitelurile coloanelor, pe măsură ce se stingea lumina electrică, se aprindeau miliarde de licurici, iar în văzduh pluteau lumini înnegurate de mlaştină.

Apoi Margareta se pomeni într-un bazin imens, împrejmuit cu o colonadă. Un Neptun negru, gigantic, scotea din gură un şuvoi trandafiriu. Din bazin se ridica un miros ameţitor de şampanie. Aici domnea o veselie nestăvilită. Lăsînd poşetele în grija cavalerilor lor sau a negrilor, care alergau cu cearşafuri în braţe, doamnele, vesele, aruncîndu-şi pantofii, plonjau cu un ţipăt de extaz în bazin. Trîmbe de spumă ţîş-neau în sus. Fundul de cristal al bazinului era scăldat în lumini ce se prefirau prin stratul de vin, unde se vedeau îno-rînd trupuri argintii. Apoi, înotătoarele săreau afară din bazin, bete moarte. Sub coloane răsunau hohote de rîs, vibrînd în sunetele jazului.

În toată această învălmăşeală, Margareta observă obrazul unei femei ameţite de băutură, cu ochi lipsiţi de expresie, dar care, totuşi, implorau; şi-şi aminti — era „Frida”.

Margareta simţea cum începe să i se învîrtă capul din cauza mirosului de vin, şi era gata să plece, cînd deodată motanul făcu în bazin un număr care o determină să întîrzie. Be-hemoth făcu nişte vrăji la gura lui Neptun, şi îndată, cu un şuierat şi un bubuit puternic, masa aceea mişcătoare de şampanie părăsi bazinul, iar Neptun începu să azvîrle un val care nu era nici înspumat şi nici jucăuş, de culoare galben-închisă. Doamnele — cu ţipete stridente şi urlete: — Coniac! — se repeziră de la marginile bazinului în spatele coloanelor. Peste cîteva clipe, bazinul se umplu, şi motanul, răsucindu-se de trei ori în văzduh, se prăbuşi în coniacul ce se vălurea. Ieşi din coniac fornăind, cu cravata udă, cu poleiala de aur de pe mustăţi şi cu binoclul pierdute. Exemplul lui Behemoth s-a hotărît să-l urmeze acea croitoreasă întreprinzătoare şi cavalerul ei, un tînăr mulatru necunoscut. Amîndoi se aruncară în coniac, dar Koroviev o luă imediat la braţ pe Margareta şi împreună îi părăsiră pe cei ce se scăldau.

Margaretei